“Totul e bine cand se termina cu bine” iunie 30, 2008

desi as fi putut numi postul asta la fel de bine “mult zgomot pentru nimic”, sau “visul unei nopti de vara” sau “furtuna” sau “a douasprezecea noapte” sau… hai ca ne cam pricepem la shakespeare, nu!?:))

maine e 1 iulie. a trecut deja jumatate din anul asta. moment la fel de bun pentru un bilant ca si ziua mea, ca si noaptea de anul nou sau oricare alta zi!

a fost o jumatate de an grea. a trecut.

cu povesti traite la jumatate si drame traite din plin, cu probleme (daca ma uit in urma doar cateva adevarate, dar eu am reusit, in stilul meu caracteristic, sa complic totul pana la sufocare), cu momente frumoase si altele detestabile, cu sute de mii de intrebari si cu cateva raspunsuri importante, pentru o viata intreaga.

ianuarie, cand am vrut sa ies din ceva, mi se pare departe

in februarie am fost cat pe ce sa fiu data afara din altceva, dar a trecut, ca sa se repete in aprilie

martie a fost o luna mai buna, cu exceptia unei infrangeri usturatoare la ora aia, dar excelente pentru ca, nu-i asa!?, “orice sut in cur e un pas inainte”

despre aprilie am scris deja

mai a fost o luna cu 10 zile libere pentru mine si o vacanta harcea-parcea, in rest munca… munca… munca

iunie – diversa si colorata, dar al naibii de plina

in rest… am fost la 5 nunti si doua botezuri, am ramas fara masina, mi s-a marit rata la casa cu 50 la suta dupa numai un an, mi-am cumparat cateva (destule) perechi de pantofi, m-am abtinut sa-mi cumpar altele (destule), am fumat in nestire, am facut cateva seturi de analize, am dus la capat ceva extrem de important, la care am “muncit” 2 ani, am jucat, n-am reusit sa incep piesa pe care vreau de 4 ani sa o fac (dar nu renunt), mi-am pastrat aproape toti prietenii si am mai castigat, cred, doi oameni faini in viata mea, am gandit frumos despre cativa si groaznic despre altii (dar rau de tot!!!!), am uitat de doua zile de nastere importante, nu mi-am facut ochelari (desi am nevoie), mi-am facut blog, nu mi-am depus declaratia de impozit pe venitul global:D, am mers cateva mii de kilometri cu masina, cred ca m-am inselat cam tare intr-o chestie si m-a costat (din nou) mult, am trecut de la o stare la alta cu viteza mai mare decat maximul legal pe orice autostrada, am plans si am ras, am vorbit enorm (dar departe de cat as fi putut si cate aveam de spus), mi-am luat aparatul foto pe care mi-l doresc de 3-4 ani, am citit mai putin decat aveam nevoie si am muncit mai mult decat credeam ca pot, mi-am inchis niste usi la care nu am sa mai bat, am dormit putin, am cam obosit…

acum ma pregatesc de vacanta, am pus cip cainelui si toate vizele pe pasaport (dar inainte sa plec mai am trei zile si trei nopti de munca serioasa).

ma bucur ca s-a terminat cu bine jumatatea asta de an, maine iau o coala alba si scriu ce-mi doresc pentru urmatoarele 6 luni. nu-mi mai fac planuri pentru mai mult timp… nu stiu daca o fi bine sau rau, dar m-am gandit sa incerc si asa:)

asadar, azi e ziua de “jumatate de an nou”! maine dimineata am sa ma trezesc ametita si am sa incep sa-mi fac bagajele. daca vreti sa va trimit vederi cu locuri frumoase, lasati-mi adresele voastre! (am deja 5, dar mai pot duce).

ne mai “auzim” pana plec:)

ce vrei sa te faci? (Atena) iunie 29, 2008

“Dragii mei,

Ce bine e sa iti amintesti din cand in cand sa zambesti cu gura pana la urechi! Si ce bine e cand motivele pentru asta vin de la copii! Maria, fetita mea, are o noua preocupare – isi cauta o ocupatie, dar nu pentru acum, ci pentru cand va fi mare. A avut de facut un fel de compunere cu subiectul asta, halal subiect, dar probabil ca “doamna” nu avea inspiratie si nu mai stia ce teme sa le dea. Asa ca bietul copil umbla prin casa si tot intreaba in dreapta si in stanga ce vor sau ce au vrut ceilalti sa se faca! Intai l-a intrebat pe fratele ei, care I-a raspuns destul de sec “nu te priveste pe tine”, si bineinteles ca de aici a iesit un nou scandal. Dupa ce s-au mai potolit spiritele, s-a dus si l-a intrebat pe tatal ei, dar nici de acolo nu a obtinut un raspuns satisfacator. Narcis I-a spus ca el, cand era mic, a vrut sa se faca pompier. Hm, n-am stiut, sper ca I-au trecut ideile astea, ca doar avem doi copii! Oricum, Maria a hotarat singura ca nu e cazul sa imprumute dorinta tatalui ei, ca daca scrie in lucrare ca vrea sa se faca pompier vor rade toti copiii de ea. Si atunci a venit si m-a intrebat si pe mine. Normal ca ma asteptam sa vina si la mine si chiar ma gandeam deja cum voi face fata situatiei. Nu stiam ce sa-I raspund si nu vroiam sa dezamagesc bietul copil dezorientat. Asa ca am incercat sa mai trag de timp, am lasat-o sa-mi povesteasca ce I-au spus Mihai si Narcis si dupa aia am intrebat-o ce ar vrea ea sa se faca atunci cand va fi mare, sa ne sfatuim noi, asa, ca fetele. Si mi-a spus ca la un moment dat ii era destul de clar ca vrea sa se faca medic, apoi si-a dorit enorm sa se faca invatatoare, dar I-a trecut si ideea asta. Cica ar mai fi avut o perioada cand visa ca atunci cand va fi mare sa se faca slaba! Slava Domnului ca I-a trecut asta! Sigur, s-ar putea sa o mai apuce asta cu slabitul, trebuie sa fiu atenta la ea. Iar acum, din vorba in vorba, mi-a marturisit pana la urma ca, atunci cand va fi mare, vrea sa devina “personaj principal”. Nu, ca nu se uita la telenovele, nu are apucaturile astea, desi aproape toate colegele ei fac lucrul asta, incurajate de mamele lor. Fata mea vrea doar sa fie personaj principal, pentru ca, spune ea, crede ca merita!

Si eu atunci de ce sa-I spun ca nu e nici o scofala sa fii mare si ca odata ajuns mare iti doresti din cand in cand sa fii din nou mic?

Cu drag,

Atena”

muzici pur si simplu, inainte de culcare iunie 29, 2008

am prea multe de spus. asa ca, decat sa scriu lung, mai bine citez: iunie 27, 2008

“Atunci o femeie zise: „Vorbeste-ne despre Bucurie si despre Tristete.”
Iar el raspunse:
„Bucuria este tristetea fara de masca.
Si insasi fantana din care a tasnit rasul vostru, a fost adesea plina de lacrimi.
Si cum ar putea sa fie altfel?
Cu cat mai adanc va sapa-n fiinta tristetea, cu atat mai multa bucurie veti cuprinde in voi.
Cupa in care va asteapta vinul nu este, oare, aceeasi pe care focul a ars-o in cuptorul olarului?
Iar alauta care va alinta sufletul nu este acelasi lemn, mai inainte, chinuit de cutit?
Cand sunteti veseli, scrutati-va adancul inimii, si veti afla ca ceea ce va umple de bucurie nu-i altceva decat ceea ce si tristetea v-a daruit.
Cand sunteti tristi, iarasi scrutati-va inima, si veti vedea ca, intr-adevar, lacrimile va vin de la ceea ce, candva, desfatarea voastra fusese.
Unii dintre voi spun: Bucuria este mai mare decat tristetea, iar altii zic: Nu, tristetea este mai mare decat bucuria.
Ci, iata, eu va incredintez ca ele sunt de nedespartit.
Impreuna sosesc in casa voastra, si cand una se aseaza cu voi la masa, nu uitati, cealalta in patul vostru s-a si culcat.
Intr-adevar, sunteti in cumpana, asemenea unei balante, intre bucuriile si tristetile voastre.
Numai cand sunteti golit de voi insiva, talerele sunt nemiscate si in echilibru.
Cand, insa, paznicul comorii va va ridica spre a-si cantari aurul si argintul, va trebui ca bucuria sau tristetea voastra sa se ridice ori sa se scoboare.””

Kahlil Gibran, Profetul

Capitolul VIII – Vorbeste-ne despre Bucurie si despre Tristete

musafiri (Atena) iunie 27, 2008

“Dragii mei,

Ce bine! Avem musafiri. Si nu orice fel de musafiri, ci unii nepoftiti si cu desavarsire nedoriti. S-au prezentat la usa aseara, destul de tarziu, ca la ora aia cica venise trenul lor. Patru bucati – mama, tata si cei doi copii, veniti direct de la gara, niste veri de-ai mei pe care nu I-am vazut de vreo 4 sau 5 ani si care nu am apucat sa dea telefon, ca au avut multe de facut inainte de plecare si s-au gandit ca oricum suntem acasa, ca unde sa fim pe o vreme ca asta. Si la cine sa fi venit ei in Bucuresti, sa o aduca pe fiica lor, care isi va face facultatea aici, deci trebuie sa-I gaseasca un loc la camin sau, cine stie, in sanul unei familii fericite si echilibrate. Aluzia asta m-am facut ca nu o pricep. Si sper sa nu insiste si sa nu devina mai expliciti, pentru ca am avut deja placerea sa constat ca fiica familiei sta cate doua ore si ceva in baie, face mofturi la mancare si parca nimic nu-I convine si nimeni nu-I intra in voie.

Ah, dar am uitat sa va povestesc ca musafirii nu au venit cu mana goala. Am primit 10 litri de must, dintre care doi sunt acum imprastiati peste tot in frigiderul nostru, ca a explodat una dintre sticle, o gaina vie, cu care nu m-am hatarat inca ce sa fac, daca sa o cresc sau sa o fac cadou, ca de taiat nici nu poate fi vorba, nu as fi in stare! In plus, mai avem si un sac de ceapa si unul plin cu nuci pe care va trebui sa le curat.

Si ca si cum nu ar fi fost suficient ca au venit fara sa anunte si s-au instalat aici ca la ei acasa, a trebuit sa mai suportam si vizionarea unui meci de fotbal care se transmitea la televizor. Ce sa zic!? Bineinteles un meci extrem de important, care nu putea fi ratat. Si nu au lipsit nici pungile cu seminte si berile neaparat reci, fluieraturile si urletele de bucurie. Sotul si fiul meu se uitau usor uimiti la cei doi musafiri de sex masculin, tata si fiu, capabili sa se bucure cu toata fiinta la suturile reusite de jucatorii lor favoriti, si asta dupa un drum de vreo 11 ore cu trenul si dupa ce au carat si saci cu ceapa si nuci prin toata Capitala. Doamne, si eu spuneam ca imi place sa primesc musafiri! Dar oamenii se mai schimba, nu?

vă pup,

Atena”

sah mat iunie 26, 2008

o poezie a savianei stanescu

a fost inclusa intr-un spectacol (proscrisa) facut la maguy, pe vremea teatrului garaj

azi asta m-a obsedat… atat!:)

si imi pare rau ca nu e scrisa de mine, dar imi pare bine ca a scris-o, totusi, cineva

“Clara avea trupul in carouri

asa ca il impartise il numerotase

A5 B3 C7 I9 era

patratelul lui favorit

acolo-si depunea dimineata de dimineata

sarutarile amintirile soaptele

acolo se crease un morman

de sarutari murdare adica istovite uzate incapabile

de a se repeta el era inventiv

dar nu putea renunta la I9

apoi B7 devenise locul

in care se odihnea dup-o mutare

indrazneata foarte la C5

si mai era coltul celest A1

unde se-nghesuiau ingerii chibitii mortii

de curiozitate sa vada ce va urma

dupa celebrul atac la B7

nu castiga nimeni nu va imaginati

ca era o batalie obisnuita

Clara avea probleme cand se-amoreza

carourile se estompau pana la disparitie

el o parasea indignat

de intreruperea partidei ea plangea

ingerii radeau si-ntr-un tarziu

se hotarau sa se joace pe trupul Clarei

trasand linii desenand

carouri”

trezit, cafea si muzica iunie 26, 2008

controlorii (Atena) iunie 26, 2008

“Dragii mei,

Ia sa vedeti voi la ce m-am mai gandit! Si inca ma mai gandesc! Stiti vorba aia cu “unde dai si unde crapa”? Cam la asta ma gandeam, dar hai sa nu ma mai invart atata in jurul cozii. Astazi dimineata, in autobuz, in drum spre serviciu, au urcat la un moment dat controlorii. Patru bucati, doua doamne si doi domni. Stiti cum urca ei in autobuz, nu se poate sa nu fi remarcat asta vreodata!? Zici ca joaca intr-un film cu James Bond. Ei de fapt nu urca in mijloacele de transport, mai degraba “fac o descindere”, plecand de la premisa, probabil, ca jumatate dintre calatori precis nu au bilet sau abonament sau macar o scuza onorabila. Asa au descins si dimineata, inarmati cu carnetelele lor pregatite pentru completat amenzi si cu tolba plina de sfaturi si repsosuri pentru cei care nu au bilet si nici vreun act de identitate. In fine, se pare ca astazi nu prea au avut noroc, sau nu de la prima ora. Toti aveam bilete sau abonamente, si inca unele valabile, ca doar s-au uitat atent, nu gluma. Mai pe scurt, au stat pret de vreo trei statii si au coborat nemultumiti. O doamna de langa mine, asa, la vreo 65 de ani si machiata destul de strident, mi s-a adresat cu o tristete in voce, de ziceai ca se termina lumea. Si pentru ea, cumva, chiar se terminase. Mi-a spus “Pe mine nu ma mai controleaza de vreo 2 ani nimeni. Nici nu ma mai vad controlorii. Parca nici nu as exista.” “Cum asta?”, am intrebat eu politicos. Si raspunsul ei prompt m-a cam pus pe ganduri – cica din cauza ca toti pensionarii au abonamente gratuite pe mijloacele de transport in comun, controlorii nu se mai obosesc sa-I controleze, ii trateaza cu indiferenta. Grea problema. Dar cine s-ar fi gandit ca aceasta facilitate va naste atatea alte probleme. Acum, pe buna dreptate, mi se pare normal sa se simta neglijati si pensionarii, mai ales ca unii sunt foarte foarte singuri si cred ca ies din casa si se plimba cu autobuzele numai de dragul de a mai vedea ceva oameni si de a mai schimba o vorba. M-am gandit imediat la mama, la cat e de singura, si la faptul ca trec de multe si cate trei zile in care nu imi fac timp sa o sun. Ma intreb daca in zilele alea isi ia cumva abonamentul gratuit cu ea si pleaca sa se plimbe cu autobuzul, in speranta ca o va intreba cineva macar daca are bilet. Am sunat-o azi de sase ori, nu imi imaginez ca se compenseaza cu zilele in care nu o sun, dar nu m-am putut abtine.

 

vă pup,

Atena”

film de vazut! iunie 25, 2008

visul casandrei, regizat de Woody Allen (pentru cei care stramba din nas, poate e cazul sa recunosc ca mi-a fost intotdeauna greu de digerat si mai recunosc usor rusinata ca n-am putut niciodata sa despart ce a facut fain ca regizor de ce a facut reprobabil in plan personal la viata lui, desi stiu ca nu e cazul sa judec. in fine, mai pe scurt mie nu-mi place nimic la tipul asta, mai exact in detest, cu exceptia filmelor lui!).

am vazut filmul asta aseara si eram sigura, inainte sa ajung in sala, ca am sa dorm linistita vreo doua ore, asa cum fac de obicei la cinematograf – sau poate doar mall-ul are efectul asta asupra mea!? dar n-am dormit. deloc. ba chiar mi-a dat energie pentru o noapte intreaga de lucru (munca):)

Collin Farrell si Ewan McGregor – faini, desi primul a cam supralicitat in unele secvente, dar si-a spalat pacatele pana la urma.

Si un “unchi Howard” (Tom Wilkinson) incredibil, uimitor…

engleza british, o poveste frumos povestita si plina de pilde, o intrebare care ma urmareste si acum (eu ce faceam in situatia asta?), o dorinta (sa nu ajung intr-o situatie ca asta) si o usurare (ca nu sunt intr-o situatie ca asta).

hai ca poate v-am facut curiosi… mergeti sa-l vedeti, eu vreau sa mai merg o data, daca se poate chiar azi!!!!!!!!

azi am plans:) iunie 25, 2008

da, da, da, da, da nu sariti asa, stiu ca o fac destul de des!!!

ok, deci nu o prezint ca pe o premiera si ma bucur ca am stabilit asta de la inceput.

dar azi am plans din cauza unui om pe care nu-l cunosc.

daca ma uit in urma, imi amintesc ca in 2000, cand tineam niste cursuri de comunicare non-verbala intr-o scoala de vara, m-am simtit putin jenata la final, cand cei cu care lucrasem 10 zile si carora le aratasem lucruri faine  (de care acum nu ma mai simt in stare) mi-au cerut adresa de e-mail.

nu aveam. nu am avut mult timp dupa asta. apoi am avut. astazi am mai multe.

ei, si ce? am si blog. si?

pai da! si…..!

si de cateva saptamani am o relatie cam tampita cu blogul meu. sunt zile in care mi se rupe de el si altele in care ma obsedeaza ca trebuie sa scriu, sa am ce scrie, sa aiba cei care intra ce citi. stiu ca e o tampenie, dar asta e!

culmea e ca de zis si de scris poate as avea multe, dar oricum nu ma simt in largul meu sa o fac.

si mai am o problema tot de cand cu blogul.

ma intreb daca exista cumva un fel de cod al bunelor maniere pe internet, pe blog…

ma intreb daca am voie sa scriu aici orice despre oricine, ma intreb daca e ok sa ma simt prost atunci cand altcineva (un om pe care nu-l cunosc), scrie despre mine in alta parte.

cand m-am intors din turneul de la cluj, sibiu, botosani si iasi, am postat cateva poze cu colegii mei – fara sa ii intreb daca ar fi de acord. nu sunt nici acum o.k. cu mine vis-a-vis de lucrul asta. si am mai postat si aseara si nu stiu daca am sa o mai fac. si au fost si fotografii pe care nu le-am pus, pentru ca erau cu cineva despre care as scrie (admirativ), despre care ma simt intr-un fel datoare sa scriu, pentru ca e un om de la care am primit mult (profesional) si as avea multe mutumiri de intors. dar nu vreau nici sa sune aiurea pentru ceilalti, nici sa para ciudat pentru persoana in cauza, careia poate ar fi mai fain sa-i multumesc fata in fata.

in fine, dar sa revin la subiect: despre numele meu am mai scris si am mai scris si ca nu e ceva de lauda in asta. din pacate sau din fericire, e greu sa-mi imaginez atunci cand imi vad numele pe un blog ca ar fi vorba despre altcineva. deci, ce mai tura-vura, eu sunt aia.

cine e cel care vorbeste despre mine in comentariile la un post scris, din cate mi s-a parut, ca urmare a unei discutii “intre baieti”, habar nu am. dar, trecand peste frustrarea initiala, ca cineva vorbeste despre mine “in lipsa” si ca, intr-un fel, numai mentionarea numelui meu “spune tot” despre habar nu am ce, dar poate fi orice, am incercat sa aflu. si am descoperit un blog mai vechi decat al meu, un om despre care cei care comenteaza si care il cunosc scriu ca e fain. poate. din ce am citit, e un om care a avut nesansa sa afle mai devreme decat multi altii ca viata “are gust”. si-mi pare rau. si de asta am plans.

si pentru ca mi-am amintit ca am langa mine un om care a trecut prin ceva comparabil. si ca as fi facut orice sa nu fie nevoie sa treaca prin asta. si ca, daca imi doresc ceva acum, e ca rezultatul pe care il asteapta abia peste vreo 3 luni sa fie unul bun, cat se poate de bun in conditiile date.

si mi-am amintit cat de rar rad, cat de des sunt trista si cat de des plang, desi eu chiar nu am niciun motiv!

m-am gandit sa inchid blogul, pentru ca imi dau seama ca poate aici sunt niste reguli pe care eu nu le cunosc sau nu sunt reguli si poate ca asta ma sperie si ma face sa ma simt inconfortabil. nu cred ca daca il inchid, n-o sa mai vorbeasca nimeni de mine exact in ce termeni vrea si nici nu-mi imaginez ca, mergand pas cu pas pe un fir nu am sa mai descopar lucruri care or sa ma rascoleasca si or sa ma faca sa plang. m-am gandit… dar asta nu inseamna ca am sa o si fac… ca de atatea ori in viata!