Blog de Hillerin

Mi-e dor Noiembrie 10, 2010

Filed under: Fără categorie — ioanadehillerin @ 10:56 pm

Acum imi dau seama ca nu am scris niciodata despre Ele. Poate ca nici nu am sa o fac aici, ci am sa scriu in caietul cu coperti rosu inchis in care imi facusem la un moment dat un obicei sa-i scriu lui Petru. Toata ziua m-am gandit la Ele. Pentru ca am gatit si am avut timp sa gatesc, nu am facut-o nici pe fuga, nici la intamplare. 10 si 7 ani de cand nu mai am cum sa le sun sa le intreb pe una daca pun de la inceput tot uleiul la calit ceapa pentru zacusca si pe cealalta care e ordinea ingredientelor pentru snitele (intai dau carnea prin faina si apoi prin pesmet, sau invers!?). Acum stiu sa-mi raspund singura la intrebarile astea, dar mi le pun absolut de fiecare data. De ce? Ca sa am ocazia sa imi amintesc de Ele!!!

De cate ori tai ceapa imi amintesc de casa din Iasi in care mi-am petrecut toata copilaria si toate vacantele de vara si de iarna. Imi amintesc veranda imensa din fata, gradinita plina de gura-leului, curtea din spate si garajul in care intram de cate ori gaseam usa deschisa doar ca sa vizitez un acordeon vechi la care nu am cantat niciodata, derdelusul si fabuloasa atmosfera de sarbatoare, care mie mi se parea vesnica. Si mi-o amintesc pe Ea, cea despre care am crezut mereu ca detine toate raspunsurile bune si pe care am incetat sa o intreb ce sa fac atunci cand stiam ca nu vreau si nu pot sa primesc un raspuns cu minte. Era cumva… aspra si blanda in proportii perfecte pentru o bunica.

Cand adaug sare in mancare imi amintesc de Ea – cealalta, micuta bunica (care imi venea pana in dreptul sanilor cand am inceput sa am sani) care devenea imensa in bucataria ei mica in care nu avea oricine voie sa intre. Eu aveam voie, iar cand am inceput sa fumez abia astepta sa-mi faca o cafea si sa stam impreuna acolo razand, glumind, vorbind. Nu exista om care sa-i treaca pragul si sa poata pleca fara sa fi mancat ceva facut de ea – era obligatoriu!!! Cand am inceput sa cresc ma bombarda cu „secrete culinare” pe care le aflase/descoperise/folosise toata viata – ar fi vrut sa le tin minte! Si n-am facut asta! Singurul pe care il stiu e cel cu sarea – dar n-am sa-l spun, doar e „secretul nostru”.

Amandoua m-au invatat „Tatal nostru”, una in romana si cealalta in franceza. 🙂 Amandoua vin langa mine cand gatesc, dar acum nu mai spun nimic, nu mai sunt nici aspre si nici vesele, nici poznase si nici pline de secrete. Sunt doar… bunicile mele de care mi-e cumplit de dor.

De cate ori gatesc o sun pe mama! Imi face bine sa o aud. O intreb cate o prostie… nici nu ascult ce-mi raspunde, poate, ii ascult doar vocea de (acum) bunica aspra si blanda in proportii aproape perfecte si plina de secrete!!!

Ce frumos ar fi sa putem iesi acum toate patru sa mancam in oras, doar noi, fetele! 🙂

 

Intalnire dupa 11 ani:) Noiembrie 7, 2010

Filed under: Fără categorie — ioanadehillerin @ 7:30 pm

Anul trecut se faceau 10 ani de cand am terminat facultatea. N-am reusit sa ne intalnim. De ce? Habar n-am, poate pentru ca nu ne-am mobilizat, iar eu eram foarte prinsa de (atunci) viitoarea intalnire cu Petru (desi, daca ma gandesc atent, cred ca l-am conceput pe Petru exact cand se implineau 10 ani de la ultimul spectacol la Casandra).

Oricum, anul acesta am decis sa incercam – ce rost are sa lasam sa mai treaca 9 ani si sa ne intalnim la 20 de ani dupa, cand putem sa ne vedem la 11, chiar daca e perfect neobisnuit!?

Noi am terminat 15 in clasa, la Sanda Manu, iar in clasa paralela (Mircea Albulescu) au fost, la final, 14. E drept ca ei au reusit sa se vada anul trecut, dar cativa au venit si acum. Pare simplu sa strangi 15 oameni, nu? Asa a si fost!:D

N-au venit toti, pentru ca pentru unii intalnirea insemna cateva ore bune de zbor, dar cine a putut a venit, chiar si de la cateva sute de kilometri.

Cate ganduri inainte! Cate ganduri „in timp ce”! Cate ganduri dupa!

Una peste ala, am stat impreuna 13 ore, mare parte dintre ele si impreuna cu omul care ne-a format – doamna Sanda Manu.

Dupa numai cateva ore stabiliseram deja ca NU ne-am schimbat deloc – desigur, fizic suntem toti altfel, dar in fond am ramas la fel! Nu stiu daca e bine sau rau – eu, una, speram sa fiu putin schimbata!:)):)):)) Dar se pare ca nu sunt:D.

A fost bine ca s-a intamplat, atat de bine incat sper sa repetam experienta o data pe an! (atat de bine incat n-am reusit sa fac decat 10 fotografii miscate:))

Ce pacat ca suntem atat de dispusi sa lasam sa treca nesarbatorite astfel de momente! Cand, de fapt, ne pot face atat de mult bine incat sa uitam sa mai plecam inainte de a fi dati afara pentru ca a venit ora inchiderii!!!

Pun si 3 poze miscate, ca sa dovedesc ca nu mint!