Blog de Hillerin

Despre amniocenteza… cu calm Februarie 3, 2011

Filed under: Diverse — ioanadehillerin @ 10:04 am

Acum mai bine de doua saptamani am primit un telefon de la cineva care ma ruga sa vorbesc, daca si cand am timp, cu o viitoare mama, disperata din cauza ca rezultatul la Triplu Test i-a iesit groaznic: risc de Sindrom Down 1 la 140.

Nu am de gand sa fierb pe nimeni aici – viitoarea mama a facut amniocenteza a doua zi, iar peste inca doua zile afla ca va naste un baiat FARA Sindrom Down. Ei i-am promis, dupa ce a primit rezultatele si s-a linistit, ca am sa scriu aici ce stiu despre amniocenteza, pe limba mea, evident, fara pretentia de a da vreo tenta stiintifica post-ului.

Nu sunt medic! Scriu din perspectiva lucrurilor pe care le-am trait acum mai bine de un an si pe care le-am retrait ingrozitor de intens acum doua saptamani. Abia acum am realizat ce trauma mi-a produs… SURPRIZA!… nu amniocenteza, ci medicul care mi-a urmarit sarcina pana in saptamana a 15-a!!!

Ca sa incep de undeva… am ramas insarcinata la aproape 33 de ani. Imi doream un copil si reusisem sa devin obsedata de faptul ca timpul nu tine cu mine. Credeam a sunt pregatita sa-l primesc si probabil am fost, pentru ca s-a si intamplat… neplanificat, neasteptat.

Primul control l-am facut la 6 saptamani. Apoi la 10. Urmatorul a fost la 13. Cam des, nu? Asa mi s-a parut atunci si asa cred si astazi. N-am avut greturi, hemoragii, niciun fel de problema cu sarcina. Dar incepeam sa ma gandesc serios ca in curand s-ar putea sa am probleme cu ipoteca, pentru ca pe mine fiecare control (care dura 5 minute cu tot cu dezbracat, imbracat si ecografie) ma costa echivalentul a 100 de euro. Am constatat cu stupoare ca nu am dreptul la nicio analiza gratuita in afara de un VSH obisnuit. Iar listele de analize pe care le primeam plus retetele care imi erau prescrise se traduceau in sume care depaseau trei sferturi din veniturile mele lunare. Le-am facut pe toate! Pentru ca faceam „in mod responsabil” un copil! Nu aveam voie sa fac sport, cica din cauza varstei!!! N-am facut, desi mi s-a parut o prostie, dar am vrut sa minimizez riscurile. Si acum mi se pare o prostie!

Intre timp am implinit 33 de ani si, chiar daca in continuare nu aveam „greturi”, statisticile pareau sa spuna altceva: am facut controlul de 13 saptamani a doua zi dupa ziua mea de nastere si atunci am primit trimitere pentru Dublu Test, la clinica la care mergeam. Evident, il plateam suplimentar! Nu sunt obsedata de bani, asa cum poate reiese din ce am scris pana acum, dar as vrea sa se inteleaga clar ca, cu pretul a 50 de euro in plus (cat costa atunci un Dublu Test) platiti unei clinici private din Bucuresti, iti poti cumpara aproape sigur o sentinta „statistica” greu de dus. Mi-am luat rezultatul la Dublu Test peste doua saptamani. Recunosc ca nu ma grabeam si nu am avut nici cea mai mica presimtire. Toate analizele si testele de pana atunci erau perfecte. Mi-am luat rezultatul de la receptie si, desi medicul care imi urmarea sarcina era la cabinet, nu m-am dus sa il citeasca, pentru ca era coada, pentru ca nu aveam programare si nu mai aveam 4 milioane nici la mine si nici pe card. M-am uitat peste cele doua foi (peste care ma uit si acum, cand ma intrerup cate putin din scris). Am comentat in minte „faza” cu graficul frumos colorat cu verde, galben si rosu si rezultatul scris in engleza, dar am decis ca e „justificat”, avand in vedere ca si preturile erau traduse din monede straine, si am plecat. Am pus foile pe scaunul din dreapta si la primul semafor mi-am dat seama ca ceva din ce citisem nu era in regula. M-am mai uitat o data peste ele si am inceput realmente sa vorbesc singura, cu geamul masinii deschis: „Ce prostie! Risc de Sindrom Down 1:50! Adica 2:100. Adica cum? Ce idiotenie! Astia sunt complet deplasati cu rezultatele lor!” La fiecare semafor ma mai uitam o data peste foi si o luam de la capat, dar fara sa inteleg cu adevarat ce spuneam: „Ce aiurea! 1:50. Adica un copil din 50 e cu Sindrom Down!? Deci daca eu fac 50 de copii, unul dintre ei nu are nicio sansa in Romania…!? Bun, dar eu am vazut in viata mea o singura persoana cu Sindrom Down! Atat! Si eu nu am sa fac 50 de copii, poate am sa fac numai unul. Si daca tocmai ala va fi…?” Si tot asa. Am ajuns acasa si am decis sa incerc sa inteleg ce mi se parea ca scrie acolo, dar eram aproape sigura ca nu se refera la mine. M-am mai uitat o data la grafic. Eu eram in zona frumos colorata in rosu, si eram in stadiu destul de avansat in desen. Cea cu galben, care presupunea un risc mai mic, era 1:1000. Iar la zona verde, sigura, nici nu puteam visa: 1:10000!

Atunci am inceput sa inteleg! Si am gandit imediat ca NU MI SE POATE INTAMPLA MIE! Si am stiut ca in urmatoarele 25 de saptamani nimic pe lume nu ma va putea face sa ma gandesc la altceva!

Sau, ma rog, nimic din ce imi imaginam ca as putea sa fac. Amniocenteza, singura care mi-ar fi putut spune daca… iesea din calcul! De ce? Pentru ca… „testul este invaziv si implica risc de pierdere a sarcinii”………. Pentru ca citisem despre amniocenteza ca este periculoasa, pentru ca nu se facea de foarte multi ani in Romania, ci de numai cativa, pentru ca nicaieri nu scria, acum un an si jumatate, cum se face o amniocenteza, pentru ca tot ce exista pe net despre subiectul asta era ori vag, ori horror, si nicaieri nu exista „happy end”, pentru ca – foarte trist! – stiam ca nu pot sa-mi intreb medicul despre asta, pentru ca ar fi zambit superior si mi-ar fi raspuns cu o gluma tampita sau, in cel mai bun caz, mi-ar fi citat un fragment dintr-un manual medical si tot n-as fi inteles nimic.

Am stat asa, in mijlocul sufrageriei, cu foile in mana, habar nu am cat… Apoi am inceput sa dau telefoane: tata („suna-l pe doctor!”), mama („ce prostie! ti-am zis ca eu n-am facut nicio ecografie si ca te duci prea des la doctor! suna-l pe doctor!”) si tot asa!

Nu l-am sunat! Pentru ca stiam ca o sa-mi spuna ca trebuie sa fac amniocenteza. Si era exclus.

Ce optiuni aveam? Eram in 15 saptamani, iar intreruperile de sarcina se fac pana in 12, eram in stare sa cresc un copil cu probleme in tara asta si, poate, singura?, puteam sa stau treaza 25 de saptamani?, imi folosea la ceva sa dau foc celor doua hartii si sa ma fac ca am visat?

NU. Asa ca am inceput sa ma torturez singura. Am citit tot ce am gasit pe net legat de subiect – numai lucruri tehnice, dar nu destul de tehnice, sau intrebari puse pe tonuri disperate de catre femei la fel de disperate ca mine. Raspunsuri nu prea erau. Si… in numai trei ore am decis singura sa fac ceea ce credeam atunci ca e cel mai rau: amniocenteza. Cu hotararea luata, l-am sunat pe doctor si i-am spus ca am luat rezultatul si ca vreau sa-l vada urgent. SI CA VREAU AMNIOCENTEZA SI MAI URGENT! M-a chemat a doua zi la 7 dimineata la spital (pentru ca evident exista si varianta spital (adica servicii platite de casa de asigurari de sanatate la care cotizam), dar probabil doar pentru prieteni sau nebune care desi sunt orice altceva in afara de medici, decid ca vor sa li sa infiga un ac in burta URGENT si cu orice risc.

N-am dormit. Am ajuns la spital, l-am cautat, i-am intins foile si am asteptat. N-am intrebat nimic, pentru ca nu aveam voce. Si mi-a zis exact asa: „Mda, rezultatele nu sunt prea bune. Sunt destul de proaste, de fapt. Dar pana la urma testul asta nu inseamna nimic, e doar un rezultat statistic.” Apoi a zambit. Eu aveam lacrimi in ochi si imi infigeam unghiile in podul palmei, ca sa nu plang, naibii, pentru un… „doar un rezultat statistic”. Dar m-am uitat la el. A vazut… nu stiu ce, probabil ca sunt „doar o femeie gravida pe care o tropaie hormonii”. „Poate pentru dumneavoastra este doar un rezultat statistic, dar pentru mine poate ca este singurul copil”, am reusit sa ingaim complet distrusa. Mi-a pus mana pe umar nu in semn de intelegere, ci in semn de „la revedere”. „Vreau sa fac amniocenteza”, i-am zis eu aproape in soapta, incercand sa nu plang. „Cand aveti programare?” „Peste doua saptamani. ” „Ne vedem atunci, facem un Triplu Test si, daca iese prost, vorbim atunci despre amniocenteza.” „Pai peste doua saptamani am sa fiu in 17, cand iau rezultatul de la triplu test am sa fiu in 19, iar rezultatul de la amniocenteza il aflu la 21 de saptamani. Adica am sa fiu deja in luna a sasea. Ce sa fac eu cu rezultatul ala in luna a sasea?” M-am intors pe calcaie si am plecat fara sa astept vreun raspuns. Nici nu a incercat sa caute unul.

Raspunsul a venit de la oamenii din jur. Si a fost nepretuit! Cei foarte apropiati au incercat sa-si ascunda ingrijorarea, iar colegii mei au intrat in actiune. Ique, Liana si Alex (pe langa cei de acasa) au avut un cuvant greu, dar hotarat, de spus. Ique a dat alarma, Liana m-a sunat si m-a anuntat ca totul e deja aranjat si ca fac amniocenteza in locul cutare, ca trebuie sa vorbesc cu cutare si numarul de telefon este…., iar Alex, a carui sotie facuse amniocenteza destul de recent, mi-a dat raspunsul de care aveam nevoie: „Amniocenteza NU e o drama, dureaza putin (10-15 minute), riscul sa pierzi sarcina e foarte, foarte mic si… nu te duci acolo si Dr. Jekyll iti infige in burta un ac de 40 de centimetri care iti iese prin partea cealalta dupa ce in prealabil a strapuns capul copilului! Daca vrei anestezie, ti se face, desi nu e nevoie, pentru ca nu simti decat o piscatura. Toate procedura se face sub control ecografic, iar copilul, agresat de lumina ecografului, este impins cu ajutorul acestuia intr-o parte a burtii. Acul intra intr-un loc in care NU  e copilul, si e IMPOSIBIL ca el sa fie atins!”.

Oricat de absurd si „analfabet” ar parea, toate persoanele cu care am vorbit de atunci si pana acum (inclusiv medici!!!, e drept ca avand o alta specialitate), oameni care au citit mai mult de doua carti si dintre care unii sunt super performeri in profesiile lor, isi imaginau la fel: ca amniocenteza este invaziva si riscanta EXACT din cauza asta – pentru ca un ac lung introdus in sacul amniotic ar putea (probabilitatea fiind destul de mare) atinge copilul. Desigur ca e fals! Dar eu am acum convingerea – pentru care imi cer scuze, dar tot o am – ca exista obstetricieni care nu stiu decat vag, imprecis, cum se face o amniocenteza din punct de vedere tehnic.

Am facut amniocenteza in saptamana 16, adica cel mai repede posibil. Tot la o clinica privata, iar daca exista cineva care vrea referinte, le dau cu placere, la cerere. Procedura costa in 2009 aproximativ 500 de euro. Din diverse motive care nu au legatura cu subiectul, nu aveam atunci banii astia, asa ca i-am imprumutat. Dar ma gandeam ca e preferabil sa fac foamea decat sa o iau razna, sa ajung sa nasc un copil sanatos cand eu deja mi-am pierdut mintile de grija timp de 25 de saptamani! Si daca ar fi sa fiu iar in situatia asta, as face acelasi lucru.

Amniocenteza a fost exact asa cum mi-a spus Alex! Am fost pusa in tema de la inceput in ce consta, de catre doctorita, am semnat o declaratie ca fac interventia la cerere si imi asum raspunderea (stiu ca suna infricosator, dar e doar o procedura normala, nu e un semn ca lucrurile vor merge rau), interventia in sine a durat 10 minute, nu a durut, a fost facuta cu extrem de mare grija si atentie, am vazut permanent pe monitor copilul, care se refugiase intr-o parte a casutei lui, am mai stat intinsa vreo jumatate de ora dupa ce totul s-a incheiat, doar pentru siguranta, si cateva zile am stat cat de cuminte am putut „pe langa casa omului” si am luat, preventiv, prescris si obligatoriu, un antibiotic. N-am avut nicio problema dupa interventie… nicio problema fizica!

Am asteptat rezultatul preliminar 48 de ore. ORIBILE. Ni se promisese ca l-am putea avea mai repede si noi, normal, ne-am gandit ca disperatii ca daca vine mai repede e obligatoriu bun. Nu a venit mai repede si pe masura ce treceau orele banuielile se transformau usor-usor in certitudinea ca tocmai noua ni se intampla raul. Toate orele astea le-am petrecut in living, eu pe canapea, iar Bogdan in picioare! Se plimba prin casa si vorbea aiurea, exact asa cum si eu gandeam: „Uite, in camera asta incap 50 de copii. Si doar unul din ei e bolnav. Daca inchid ochii si aleg unul la intamplare dintre ei, ce sanse sunt sa-l aleg chiar pe el?”

In mod ironic, in saptamana care trecuse intre aflarea rezultatului la Dublu Test si amniocenteza, am vazut, in fata blocului in care locuiam, o mamica plimband un carut in care era o fetita cu Sindrom Down. Era a doua persoana cu Sindrom Down pe care o vedeam in 33 de ani!!! Ce puteam sa gandesc si cum sa fi facut sa nu vad in aceasta intamplare un semn? (Povestesc lucrul asta pentru ca viitoarea mamica, cea despre care am scris la inceput si la indemnul careia scriu post-ul, a patit ceva foarte asemanator si imi povestea ca a izbucnit in lacrimi si exact asa a gandit.)

Dar rezultatul a fost bun. Si rezultatul complet, cel pe care l-am primit peste doua saptamani, a fost si el bun!

Petru – cel care a fost la un pas de a fi strapuns prin mijlocul capului de acul cel lung al dementului Dr. Jekyll –  implineste peste 2 saptamani 1 an. E sanatos!

Si… da. Putem acum sa glumim putin pe tema asta. Chiar daca, poate, ai nimerit intamplator pe blogul meu si esti disperata pentru ca ai primit un rezultat „destul de rau” la Dublu sau Triplu Test. Din punctul meu de vedere, dupa ce m-am informat temeinic asupra acestor teste, le dau dreptate cu toata fiinta medicilor care NU recomanda aceste teste statistice, bazate pe date adunate din toata lumea. Dar ii inteleg si pe cei care le recomanda, desi nu ii aprob – banuiesc ca unii o fac pentru ca exista femei insarcinate care ar fi dispuse sa faca ecografii in fiecare zi (indiferent care e motivul lor, nu sunt de judecat) si nu i-ar ierta doctorului daca nu le-ar recomanda absolut toate investigatiile. Si, din pacate, banuiesc ca exista si un alt tip de medici – cei care recomanda testele acestea pentru 50 de euro in plus, banii clinicii. 😦

Relatia mea cu medicul care mi-a urmarit sarcina pana in saptamana a 15-a s-a incheiat pe culoarul spitalului, atunci cand am plecat cu ochii in lacrimi incercand sa inteleg cum ar trebui sa ma comport potrivit… din punct de vedere statistic!

Din punctul meu de vedere, daca voi mai avea un copil, voi „aborda” altfel relatia cu medicul meu (care intre timp e altcineva, e un om, nu un cititor de statistici) si voi face cu incredere ceea ce voi simti si decide ca e bine pentru mine si copil. Am nascut cu o doctorita ireprosabila, dar a fost a treia incercare a mea in materie de medici in timpul celor 9 luni. Cea de-a doua incercare poate am sa o povestsc… in episodul viitor:). Mi-am propus sa nu spun – si nu am sa o fac – numele celor doi medici care au transformat o sarcina perfect normala si fara probleme intr-o perioada de chin si stres incredibile, pentru ca stiu ca au pacienti care ii admira si care le sunt recunoscatori. Eu cred ca fiecare isi poate gasi medicul potrivit, trebuie doar sa caute. Si sa nu se supuna orbeste unor chinuri inutile, umilinte nejustificate, sau sa accepte orice sentinta fara sa puna intrebari. Trebuie, poate, un pic de „chimie” in relatia cu un medic – mai ales daca e cel care iti aduce copilul pe lume!

am gasit acum doua saptamani un articol despre amniocenteza pe care mi-as fi dorit sa-l citesc atunci cand eram disperata, dar a fost scris dupa. iata-l aici!

Cunosc pe cineva care lucreaza cu copii si tineri cu autism sau Sindrom Down. In Germania! Si care spune ca cei cu Sindrom Down sunt incredibil de afectuosi, de tandri, de buni… Acolo sunt sustinuti, integrati in societate, iubiti. Dar ce sansa au aici!?

 

Comedy.Show mai de vara Aprilie 8, 2009

Filed under: Diverse — ioanadehillerin @ 1:23 pm

Incepand de duminica, 12 aprilie, ne-am mutat pe ora de vara. Unde? Tot in La Scena

Altfel spus, spectacolul saptamanal va incepe la 20.30, in loc de 19.30.

afis-final-best_12-apr

Pana duminica, insa, ne puteti vedea chiar azi. La Galati, in clubul Summer Time, incepand cu ora 22.30.

 

TRIST Martie 24, 2009

Filed under: Diverse — ioanadehillerin @ 8:38 pm

fara amanunte, fara nimic in plus sau in minus, iar descrierea exacta se gaseste aici

partea buna e ca, asa cum pentru raceala iei paracetamol sau alte chestii mai sofisticate, pentru „asta” poti incerca sa te „faci bine” cu muzica, o carte faina, un film sau un om drag care nu tine mortis sa razi cu gura pana la urechi ca sa vina in vizita atunci cand tu chiar nu ai chef sau putere sa iesi din casa. si partea si mai buna e ca TRECE. dupa ce-si face mendrele, ca raceala…

la mine azi au fost oameni dragi, am citit cateva pagini, am vazut un film intreg si ascult:

 

4 martie. Martie 4, 2009

Filed under: Diverse — ioanadehillerin @ 11:37 pm

am oprit la o cofetarie scumpa, in drum spre casa, si am ales un tort mic, de ciocolata, evident cel mai potrivit pentru ziua aceea. nu stiu cum se face, dar la torturi ma pricep de minune. nu sa le fac… stiu sa fac, dar imi place mult mai mult sa le cumpar, si asta nu de lene. e greu de explicat, poate ar fi mai bine sa spun nu ca le aleg exceptional, ci ca le cumpar exact atunci cand nu se asteapta nimeni, nici macar eu. si ce poate fi mai simplu si mai frumos decat sa primesti un tort intr-o zi pe care uitasei sau nici nu-ti trecuse prin cap ca ar fi normal sa o sarbatoresti?

l-am vazut de cand am pasit in cofetarie. l-am masurat cu obraznicie din cap pana in picioare, i-am zambit si l-am intrebat din priviri „ce zici? mergem? facem impreuna o surpriza cuiva drag!?” ei bine….da! de-asta zic ca ma pricep la torturi! nu numai ca nu a avut vreo obiectie, dar a sarit fericit din vitrina direct pe cantar, apoi s-a cuibarit strengareste in cutie si si-a tinut respiratia pana am ajuns in masina. era exact genul meu de tort – pus pe sotii!

doar ca… s-a pacalit! l-am asezat in dreapta mea si mi-am dat seama ca nu are rost sa-l mint. n-a fost nevoie de cuvinte, e drept. mi-am pus capul pe volan si am inceput sa plang linistit, cu multumirea si implinirea pe care ti-o da lucrul facut pana la capat si toata revolta, frica si disperarea pe care le adunasem parca cu incrancenare timp de un an incheiat (si inca un an de pregatire). el a incetat sa se agite in cutia lui „de firma” si a tacut malc, nici acum nu stiu daca imbufnat, mahnit sau de-a dreptul trist. pana la urma, e aiurea sa-i faci asa ceva unui tort, nu? are si el mandria lui! cand am realizat ca el nu are nicio vina, m-am hotarat sa zambesc macar de dragul lui. l-am dus acasa si l-am scos cu grija din cutie, i-am atasat un bilet galben, mic si ingrozitor de cuprinzator, si am incercat sa-l inveselesc. i-am pus muzica, m-am imbracat frumos si am asteptat. nu mult.

apoi lucrurile s-au precipitat. usa. sarutul. cateva priviri. gesturile obisnuite de seara de seara, masa… si apoi el… mic, dulce, neinceput, cu biletul lui galben si ingrozitor de cuprinzator. lacrimi. eu n-am mai plans. de dragul lui trebuia ca macar eu sa-mi tin firea! un „multumesc” in care am crezut si care ramane, din pacate, singurul lucru frumos pe care mi-l amintesc despre viata noastra impreuna.

am gustat cate o farama din el, eu incercand sa-mi ascund ochii si sa imi controlez vocea, respiratia, pulsul. poate pare cinic, dar credeam ca si inceputul sfarsitului trebuie sarbatorit intr-un fel, mai ales atunci cand te prinzi care e ziua in care incepe sfarsitul.

a trecut un an. a fost un sfarsit lung si absurd de complicat. „lucrul bine facut” de care vorbeam mai sus a fost fara vreun folos, dar macar dus pana la capat. azi am parcat intamplator in fata aceleeasi cofetarii. atunci am realizat ca e 4 martie. si ca torturile merita o soarta mai buna.

 

posibil ultimul post:) Septembrie 8, 2008

Filed under: Diverse — ioanadehillerin @ 11:07 pm

nu cel al sfintei marii, ca nici nu stiu daca a fost si nici nu-mi aduc aminte de cat timp nu am mai tinut un post intreg si adevarat. poate asa se explica multe…

zic si eu ca o fi ultimul post de pe blog, pentru ca la frecventa cu care scriu s-ar putea sa nu mai apuc sa postez mai nimic

am vazut ca e agitatie mare cu apocalipsa asta de pe 10 cam pe toate blogurile, asa ca am sa incerc sa fiu scurta, ca mai am multe de facut pana poimaine si cred ca sunt cam in criza de timp.

mi-a trecut prin cap ca as putea sa traiesc in orele astea care ne-au ramas lucrurile pe care atat de mult mi-ar fi placut sa le traiesc, dar e mult prea repede si pentru mine sa fac hocus-pocus si SA:

– vad africa, moscova, londra, praga etc

– ma plimb cu un zeppelin

– termin cele nu stiu cate carti incepute luna trecuta

– invat naibii odata melodia de la irish drinking song pe care o cantam la aproape fiecare final de spectacol comedy.show

– calc toate hainele pe care le am si sa le pun pe umerase in dulap

– port toate hainele pe care le am

– sterg mail-urile care m-au facut sa sufar sau sa fiu fericita, pentru ca paradoxal primele ma fac in continuare sa sufar si celelalte la fel:D si nu ma pot abtine sa le recitesc din cand in cand

– scriu cartea despre familia mea si mai ales despre fabulosul meu bunic care a murit acum doua saptamani

– imi tin in brate macar primul copil

– invat sa tac

– invat sa spun mai des „nu”

– plec de oriunde si de langa oricine inainte sa ma vada prima oara plangand

– fiu eu de la un cap la altul

am sa folosesc timpul care a ramas ca sa-i sun macar pe parintii mei sa le spun ca-i iubesc, desi poate apuc sa-i si vad, am sa mananc non-stop, ca oricum nu mai conteaza, am sa merg la sedinta la radio, ca poate totusi nu vine apocalipsa, termin „eseu despre luciditate” a lui saramago, scot tot ce am pe card si ii dau batranei care cerseste langa usa blocului, desi nu cred ca e suta la suta sincera, dar deja o priveste, la o adica… ascult inca o data „alice in tara minunilor” si nu ma mai gandesc la ce nu mi-a iesit asa cum as fi vrut si nici la ce nu am avut, desi poate ca meritam:)

in loc sa citesti postul asta, mai bine te ocupai de tine, nu?:))

 

printre altele Iulie 18, 2008

Filed under: Diverse — ioanadehillerin @ 10:07 am

voi continua sa scriu despre vacanta, dar ca sa nu va mai fierb va spun de acum ca s-a terminat destul de prost:)

prin urmare am venit „acasa” si am dat o cautare pe google „immigration quebec”, pentru ca EUROPA E PREA APROAPE”, dupa gustul meu (amar) de dupa vacanta.

am gasit pagina asta:

http://www.immigration-quebec.gouv.qc.ca/fr/biq/vienne/immigrer-travailler.html

si am aplicat. dupa ce am raspuns la muuuuuulte intrebari, am reusit!!!! sa aflu ca:

„nu pare sa am prea mari sanse” (traducere proprie)

nu-i nimic. nu ne demoralizam, nu?:)

 

parca da, parca nu… Iulie 17, 2008

Filed under: Diverse — ioanadehillerin @ 12:29 pm

am venit din vacanta

as putea spune ca am venit cam de mult timp – marti dimineata la 6.30 intram in bucuresti

am mai incercat sa scriu cate ceva aici, cam pe 8 iulie, cred, dar nu stiu cum am facut ca am sters tot ce scrisesem si n-am mai avut chef sa o iau de la capat.

am vazut locuri faine, locuri in care mi-ar fi placut sa traiesc. poate ca asa va fi – cine stie?

ieri mi se parea ca am multe, foarte multe de spus. azi nu mai cred asta. dar am sa le iau pe rand si am sa incerc sa fac un jurnal cu poze al vacantei.

asadar… sa-i dam drumul!