No subject octombrie 12, 2009

Traiesc cea mai frumoasa perioada din viata mea.

Asa se vede din afara, in special din profil.

Asta e o poza de acum o luna si jumatate… intre timp lucrurile s-au „agravat” si, desi mi se pare ciudat, nu am poze mai noi.

Din fatza, lucrurile stau putin diferit. Iar din spate, adica dupa ce „trec”, nu se vad nicicum pentru ca nu cred ca ma priveste cineva, in caz contrar mi-as da seama…

Am scris destul de mult, dar pe hartie.

In rest, toate merg minunat.

Fac si primesc gesturi de complezenta. Desi ar fi nedrept sa nu recunosc ca au fost in perioada asta si oameni care si-au scos la propriu o haina de pe ei pentru mine, sau altii care au venit noaptea sa-mi spuna orice, numai sa-mi spuna ceva de bine.

In plus, incerc sa-mi fac curaj impaturind continuu haine mici de tot si incercand sa-mi raspund la cele mai mari intrebari care mi-au venit vreodata in minte. Imi iese. Evident, prima parte, cea cu impaturitul.

Ma gandesc serios ca cele mai mari greseli pe care le-am facut au fost dorintele, toate dorintele mele. S-au implinit toate. Dar… asa cum au crezut ele de cuviinta.

Vreau doar sa uit lucruri, sa ma desprind de cateva amintiri , sa inchid ochii si sa ii pastrez mai uscati, mai curati:)

As mai avea doar o dorinta: sa existe o metoda sa-mi sterg din minte imagini care ma fac sa o iau razna. Nu le-as enumera pe toate, ca sunt multe. Dar una dintre ele le bate la fund pe toate celelate. M-am „ales cu ea” in ziua in care e facuta poza de mai sus, o zi perfecta, incheiata prost.

Eram cu prietena mea la o terasa la mare. Comandasem ceva de mancare. Eram lihnita. Rasesem toata ziua incredibil de mult, la inceput pentru ca m-am fortat sa o fac, apoi pentru ca am redescoperit ca e bine. Facusem baie intr-o mare cu valuri uriase, impreuna cu oameni mari care se bucurau ca niste copii. Era sfarsit de sezon si terasa, altfel una dintre cele mai aglomerate, era aproape goala. Chelnerii se miscau cu incetinitorul si ne priveau ca si cum eram singurele responsabile pentru toata agitatia si oboseala pe care le indurasera in ultimele luni. Si ce? Nu conta! Se facuse putin frig si ne-am infofolit in toate carpele pe care le aveam la noi, vorbind nimicuri si zambindu-ne aiurea, amuzandu-ne pentru nimic. Uitasem complet ca fugisem, intr-un fel, de acasa cu doar doua zile in urma! La un moment dat, la vreo doua mese in spatele ei s-au asezat doua femei, una tanara care si-a tras langa ea carutul de copil pe care il impinsese pana aici si una mai in varsta, probabil mama ei. Au comandat niste sucuri si ceva de mancare. Personajul principal era, evident, baietelul din carut, pe care mama lui l-a scos si il legana in brate. Era treaz, vesel si cu chef de distractie. Nu avea mai mult de 5-6 luni. Ma uitam hipnotizata la el, zambind. Dupa vreo 5 minute a venit si el, tatal. S-a asezat relaxat vis-a-vis de ei, si-a comandat de mancare, au vorbit toti cu toti, si-au zambit si au continuat sa existe impreuna in cel mai obisnuit mod posibil pentru o seara de vara la mare. Au mai trecut 10 minute. Mancarea noastra nici gand sa apara. Eu primisem salata de castraveti pe care o comandasem. Continuam, in schimb, sa existam impreuna in cel mai placut mod posibil – nefacand nimic altceva decat sa mancam castravetii MEI murati:D:). Si… in timp ce ma gandeam daca merita sa mai comand o portie de castraveti, sau daca e mai bine sa ma las pagubasa, pentru ca ar veni, probabil, de data asta dupa felul principal, baietelul a inceput sa rada tare de tot si sa gangureasca fericit. Numai pe Henri, fratele meu mai mic, mi-l mai amintesc razand asa… Am ridicat capul si am privit spre el cu gura pana la urechi. Tatal lui il luase in brate si-l tinea cu fata spre el, ridicandu-l deasupra capului si apoi coborandu-l pana cand fundul bine stans in pampers atingea masa. Si apoi din nou sus, si jos si tot asa… Un joc prostesc de dulce si de simplu, care ii facea pe amandoi fericiti. Si pe cele doua femei de langa ei. Erau atat de normali! Cum sa nu-ti doresti asta?

A fost cea mai amara cina din viata mea. Mi-am mestecat mancarea impreuna cu lacrimile, minunandu-ma de unde naiba vin ele – atat de mari, atat de multe si, acum imi dau seama – atat de greu de uitat. A treia zi am plecat acasa.