FEBRA LAPTELUI februarie 3, 2010

Am mai auzit şi eu ici şi colo, am mai şi citit despre ea… e ceva cu totul şi cu totul neplăcut, din câte înţeleg, dar trece… Am, însă, câteva nedumeriri serioase: auzisem ca “febra” asta se face DUPĂ ce naşti, nu înainte!!!

Iar eu cred că o am chiar acum, deşi mai am vreo 3 săptămâni până nasc. Cum mi-am dat seama? Mă uit la Antena3, ca de obicei, şi mă străduiesc să nu amuţesc definitiv. Un “cumătru” cu avere “fără număr” facută în urmă cu 10 ani in Germania, unde a lucrat “nu mai ţine minte ce”, este aplaudat de un mare număr de admiratori după ce a reuşit sa citească câteva fraze de pe o pagină. Cred că la finalul clasei I, când am reuşit şi eu această performanţă, or fi fost vreo doi oameni care au aplaudat la fel de însufleţiţi reuşita mea (mama şi tata). Deşi, dacă mă gândesc bine, nu aveau de ce să aplaude – e de aşteptat să fii în stare să faci lucrul ăsta la 7-8 ani, după un an de şcoală. Aşa cum e firesc să poţi număra până la 37 sau sa faci socoteli simple. Cred, însă, că “domnul” în cauză nu ştie să numere decât până la 7-8 (numărul vilelor lui construite ilegal în centrul unui oraş din România). Mai cred că habar nu are care e numărul politicienilor care i-au botezat moştenitorii, numărul dosarelor lui penale (37 – ce coincidenţă!)  sau numărul “fără număr” al celor pe care i-a furat, umilit sau cumpărat.

Acum înţeleg şi expresia asta (“fără număr”) – nu înseamnă mult, infinit, ci poate însemna şi doi, trei sau patru, ideea e că se foloseşte atunci când eşti atât de analfabet încât nu ştii să numeri decât până la 1 (EU – un singur buric al Pământului).

Cînd ai ceva şcoală, dar la fel de mult tupeu ca şi “cumătrul” de mai sus, e ceva mai simplu sa cazi in derizoriu, pierzându-ţi identitatea şi devenind Greuceanu 1, Greuceanu 2, Greuceanu 3 şi apoi Greuceanu 4. Pe scurt, un personaj de basm, dar reîncarcat!!! Şi, ca sa dovedeşti că ai învăţat ceva pe parcursul acestor transformări miraculoase, numărul oamenilor pe care de la înălţimea ta de 155 de centimetri îi condamni la foame, la ruşine, la disperare, nu este “fără număr”, ci, la un calcul simplu, se ridică la peste 6 milioane de români. Hai să zicem că 5 milioane dintre ei (pensionarii) deja se obişnuiseră să stea în zilele de sărbătoare la porţile bisericilor fără să întindă mâna, dar şi fără să-şi ridice privirea, bolborosind cu lacrimi în ochi zeci de mulţumiri sincere în schimbul a 2 lei noi… Când nu e sărbătoare, îi găseşti la uşa unei patiserii sau a unui magazin de cartier – nu cerşesc, dar stau şi ei pe acolo, că oricum în casele lor e la fel de frig ca afară şi nu se ştie niciodată… De “problema” asta vom scăpa curând – până la urmă câţi dintre noi îşi vor mai permite să-şi cumere o merdenea? Şi cu cât mai puţine merdenele vândute, cu atât mai puţine patiserii!

… dar RESTUL de un milion (pentru că lui Greuceanu 4 îi dă cu virgulă, ca şi cum ar fi absolvit deja clasele primare şi ar fi în stare să facă şi socoteli complicate)… cu RESTUL ăsta de oameni disperaţi ce se întâmplă?

Greuceanu nu cred că îşi pune problema. Sau, dacă o face, îmi imaginez că e mai mult decât mulţumit. Care alt şef de guvern a mai fost în stare să implementeze în loc de proiecte, planuri şi măsuri ingenioase gândite de oameni o chestie veche de cand Lumea şi cu sonorităţi macabre – “selecţia naturală”?

Hai sa zicem că MILIONUL pleacă la ţară (aşa mă linişteşte prietena mea când o întreb cum ar putea supravieţui ei). Şi chiar funcţionează – mă liniştesc! Pentru că SINGURUL lucru pe care îmi amintesc că l-a promis actualul şef al statului în celebrele confruntări a fost legat de agricultură. Una dintre priorităţile lui, poate singura, a fost, la nivel declarativ, construirea unor centre de colectare şi prelucrare a produselor agricole (poate că nu s-a exprimat chiar aşa, dar eu spun cu cuvintele mele sărace, pentru că îmi scriu singură “discursul”). Oricum, e de bine! Dacă reuşim să dăm destul lapte, vacile de noi, putem liniştite sa trăim de pe urma lui! Nu avem încă centre de colectare, dar eu am incredere: candidatul se va ţine de cuvânt! Aşa a facut întotdeauna! Acum e prins cu ceva cumetrii şi a lăsat obloanele în jos la Palat pentru că şedinţele de spiritism se fac, de preferat, pe întuneric! Şi el stă pe întuneric!

Aşa că hai să nu mai stăm cu mâinile în sân şi să ne văicărim! Să dăm lapte, mult lapte, pentru a veni în întâmpinarea centrelor de colectare – altceva NU NE-A PROMIS!!!

p.s. Am nervi! Mi-e ciudă că oamenii ies în stradă şi stau în frig! E DEGEABA! Nu îi vede nimeni în afară de alţii ca ei (ca noi)! Mi-e ciudă că bunicul meu nu a dat drumul la caldură în apartament iarna asta, deşi mama mă linişteşte spunând “să ştii că nu e frig deloc”)! Mi-e ciudă că părinţilor mei li s-au micşorat salariile cu 60 (şaizeci) la sută şi RESTUL nu ajunge nici pentru rate! Mi-e ciudă că nu nasc odată, pentru că nu stiu cât timp mai stă lumina aprinsă la Spitalul Universitar şi mi-e frică să nasc pe întuneric!

De-asta am început să scriu cu diacritice!!!

On set! (Pe platourile de filmare) ianuarie 20, 2010

Eu macar am incercat…:))

Ce-a iesit? Nimic. Doar asta!!!

Nu am timp sa scriu mai mult, pentru ca filmez! Iar pentru bunul mers al lucrurilor e preferabil sa fac acest lucru stand in pat. Pana la urma o sa-mi iasa!!!:D

Ceva nou: concediu! ianuarie 18, 2010

Daca ar fi sa fac o lista cu lucrurile pe care nu le suport… ar fi lunga!:))

Acum se mai adauga un punct pe lista: concediul la pat!

Mi se pare o contradictie in termeni si nu as dezvolta foarte tare subiectul. Ideea e ca nu neaparat nu am voie sa ma dau jos din pat, ci imi e foarte greu sa o fac!:)

Asa ca stau si vad filme, dorm, vad filme, dorm, citesc, dorm si vad filme la care dorm! Visez obsesiv ca nasc extrem de usor:)), asa ca, daca e sa ma iau dupa superstitii, o sa fie cam grea actiunea asta… pana la care mai avem o luna!

Sa nu cumva sa va treaca prin cap sa fiti invidiosi! Nu e cazul!!!

Sigur… ma mai dau jos din pat din cand in cand, pentru perioade scurte si o activitate care nu merita mentionata. Si cam atat!

Altfel… suntem bine:)! Dupa reactiile violente pe care le are, Petru ori iubeste la nebunie mancarea, ori o detesta. Cert e ca nu-i e indiferenta si ma anunta de fiecare data ca a observat ca mananc.

De maine ma apuc din nou de lucruri, daca mai pot.:) O sa vedem daca se poate stand in pat!:))

Atat despre noi deocamdata – nu stiu cum se face, dar stand in pat imi si vin foarte greu idei!

Ziua buna se cunoaste de dimineata:) decembrie 22, 2009

Astazi m-am trezit prima din casa, chiar si inaintea lui Petru (cred ca asta l-a cam luat prin surpindere, avand in vedere ca nu si-a inceput ghionturile zilnice si pline de vioiciune).

Si m-am gandit ca ar cam fi momentul sa fac ceva ce n-am mai facut de mult timp – sa scriu pe blog. Dupa doua luni si jumatate cred ca era si cazul, nu?:)

Nu o sa va pierd vremea cu lucruri intamplatoare care imi trec mie prin cap, ci am sa dau socoteala repede-repede pentru tot timpul in care am lipsit de aici. Ce-am mai facut? O-ho-ho

1. M-am ingrasat cu vreo 20 de kilograme (sper ca mai putin, dar maine merg iar la doctor si am sa aflu, nu exista scapare!!!) – chestia asta mi-a ocupat destul de mult timp… ca doar 20 de kilograme nu se “construiesc” fara timp, bani si efort, nu?

2. Am facut o burta cam atat (asta era miercurea trecuta, azi e marti, deci probabil ca am depasit-o deja):

3. M-am tot gandit ce altceva sa mai fac eu in afara de radio, spectacole, etc… si am ajuns la concluzia ca nu ar strica sa-mi pun creativitatea si timpul liber in slujba unei afaceri mici, de familie. Am gasit ideea si am inceput treaba. Am colindat toate depozitele de materiale textile, toate plapumariile si magazinele de furnituri din Bucuresti, m-am “scolit” pe internet, am cumparat tipare, accesorii (unele tocmai din State), am taiat, asamblat si cusut cateva chestii. “Treaba” e pana acum mai mult investitie (de timp si bani) si mai putin profit… dar nu e cazul sa disperam, lucrurile se vor misca mai bine de anul viitor… Zic eu!:D:)) Pana acum avem magazinul, entuziasm si idei usor diminuate ca si cantitate (dar la cote mari) si cativa clienti pe care ii numaram pe degete (oricum mult mai bine decat am estimat, avand in vedere ca ideea e destul de noua pentru multi). Oricum ar fi, imi face bine aceasta activitate, avand in vedere ca de altele oricum nu mai sunt in stare:). Imi place si ma indragostesc pe rand de fiecare portbebe pe care il fac, pe fiecare imi propun sa-l pastrez pentru Petru si am senzatia ca tocmai el va ramane fara!

4. Am condus un workshop de improvizatie pe care inca nu l-am terminat si-mi doresc sa mai fiu in stare sa “tin” ultima intalnire, poate chiar acum, de sarbatori.

5. Mi-am frecventat constiincios si neintrerupt, cu entuziasm si devotament locul de munca ).  Anul asta, lucrez toata luna decembire la Radioul lui Mos Craciun!:P

6. Am votat dupa foarte mult timp (si activitatea asta mi-a luat mult timp, pentru ca in prealabil m-am informat mai mult de o luna, cat a tinut campania!!!)

7. Am mancat toate clementinele (multe laditze) de la Merga Image-ul din intersectie si azi, sincer, sunt in usor sevraj…

8. 9. 10… Ar mai fi cate ceva, dar s-a trezit “inamicul” si mi-e imposibil sa mai stau pe scaunul de la birou!

atat,

ioana

p.s. Petru se naste la sfarsitul lui februarie.

No subject octombrie 12, 2009

Traiesc cea mai frumoasa perioada din viata mea.

Asa se vede din afara, in special din profil.

Asta e o poza de acum o luna si jumatate… intre timp lucrurile s-au “agravat” si, desi mi se pare ciudat, nu am poze mai noi.

Din fatza, lucrurile stau putin diferit. Iar din spate, adica dupa ce “trec”, nu se vad nicicum pentru ca nu cred ca ma priveste cineva, in caz contrar mi-as da seama…

Am scris destul de mult, dar pe hartie.

In rest, toate merg minunat.

Fac si primesc gesturi de complezenta. Desi ar fi nedrept sa nu recunosc ca au fost in perioada asta si oameni care si-au scos la propriu o haina de pe ei pentru mine, sau altii care au venit noaptea sa-mi spuna orice, numai sa-mi spuna ceva de bine.

In plus, incerc sa-mi fac curaj impaturind continuu haine mici de tot si incercand sa-mi raspund la cele mai mari intrebari care mi-au venit vreodata in minte. Imi iese. Evident, prima parte, cea cu impaturitul.

Ma gandesc serios ca cele mai mari greseli pe care le-am facut au fost dorintele, toate dorintele mele. S-au implinit toate. Dar… asa cum au crezut ele de cuviinta.

Vreau doar sa uit lucruri, sa ma desprind de cateva amintiri , sa inchid ochii si sa ii pastrez mai uscati, mai curati:)

As mai avea doar o dorinta: sa existe o metoda sa-mi sterg din minte imagini care ma fac sa o iau razna. Nu le-as enumera pe toate, ca sunt multe. Dar una dintre ele le bate la fund pe toate celelate. M-am “ales cu ea” in ziua in care e facuta poza de mai sus, o zi perfecta, incheiata prost.

Eram cu prietena mea la o terasa la mare. Comandasem ceva de mancare. Eram lihnita. Rasesem toata ziua incredibil de mult, la inceput pentru ca m-am fortat sa o fac, apoi pentru ca am redescoperit ca e bine. Facusem baie intr-o mare cu valuri uriase, impreuna cu oameni mari care se bucurau ca niste copii. Era sfarsit de sezon si terasa, altfel una dintre cele mai aglomerate, era aproape goala. Chelnerii se miscau cu incetinitorul si ne priveau ca si cum eram singurele responsabile pentru toata agitatia si oboseala pe care le indurasera in ultimele luni. Si ce? Nu conta! Se facuse putin frig si ne-am infofolit in toate carpele pe care le aveam la noi, vorbind nimicuri si zambindu-ne aiurea, amuzandu-ne pentru nimic. Uitasem complet ca fugisem, intr-un fel, de acasa cu doar doua zile in urma! La un moment dat, la vreo doua mese in spatele ei s-au asezat doua femei, una tanara care si-a tras langa ea carutul de copil pe care il impinsese pana aici si una mai in varsta, probabil mama ei. Au comandat niste sucuri si ceva de mancare. Personajul principal era, evident, baietelul din carut, pe care mama lui l-a scos si il legana in brate. Era treaz, vesel si cu chef de distractie. Nu avea mai mult de 5-6 luni. Ma uitam hipnotizata la el, zambind. Dupa vreo 5 minute a venit si el, tatal. S-a asezat relaxat vis-a-vis de ei, si-a comandat de mancare, au vorbit toti cu toti, si-au zambit si au continuat sa existe impreuna in cel mai obisnuit mod posibil pentru o seara de vara la mare. Au mai trecut 10 minute. Mancarea noastra nici gand sa apara. Eu primisem salata de castraveti pe care o comandasem. Continuam, in schimb, sa existam impreuna in cel mai placut mod posibil – nefacand nimic altceva decat sa mancam castravetii MEI murati:D:). Si… in timp ce ma gandeam daca merita sa mai comand o portie de castraveti, sau daca e mai bine sa ma las pagubasa, pentru ca ar veni, probabil, de data asta dupa felul principal, baietelul a inceput sa rada tare de tot si sa gangureasca fericit. Numai pe Henri, fratele meu mai mic, mi-l mai amintesc razand asa… Am ridicat capul si am privit spre el cu gura pana la urechi. Tatal lui il luase in brate si-l tinea cu fata spre el, ridicandu-l deasupra capului si apoi coborandu-l pana cand fundul bine stans in pampers atingea masa. Si apoi din nou sus, si jos si tot asa… Un joc prostesc de dulce si de simplu, care ii facea pe amandoi fericiti. Si pe cele doua femei de langa ei. Erau atat de normali! Cum sa nu-ti doresti asta?

A fost cea mai amara cina din viata mea. Mi-am mestecat mancarea impreuna cu lacrimile, minunandu-ma de unde naiba vin ele – atat de mari, atat de multe si, acum imi dau seama – atat de greu de uitat. A treia zi am plecat acasa.

Papagalii fac toti banii!!! septembrie 13, 2009

Am avut o noua saptamana epuizanta, dar uite ca nu despre asta am sa scriu. Acum totul e bine!

Doar ca… sunt in urma cu somnul. Si noaptea de obicei nu pot dormi, iar daca dorm e si mai si: visez tot felul de povesti pline de invataminte. Acum doua nopti, de exemplu, am visat ca eram, habar nu am cu ce treaba, intr-un spital, unde o echipa de medici m-a convins sa dau dovada ca sunt un bun crestin si sa-i imprumut unei paciente in stare critica creierul meu mic, doar pentru vreo 24 de ore. Eh… cum era sa refuz? I l-am imprumutat, ca m-am gandit eu in vis ca 24 de ore chiar ma pot descurca fara. Si adevarul e ca, tot in vis, ma descurcam perfect! Numai ca… si aici vine partea cea mai neplacuta si cu totul neasteptata: dupa doua zile femeia s-a externat. Inutil sa precizez ca a refuzat sa mi-l dea inapoi si eu am cam ramas fara!:)):)):)) Ce tupeu! Am fost pur si simplu stupefiata! M-am trezit si am incercat sa ma calmez. Am reusit! Dar am adormit la loc si… ce credeti? Am luat-o de la capat cu munca de convingere a echipei de doctori sa-mi aduca inapoi creierul mic! A fost degeaba!

In fine. Doar un vis, doar un exemplu!:))

In tot cazul, dorm mai cu bagare de seama de atunci incoace si m-am gandit chiar sa imi pun noaptea o caciula. Astept sa se faca mai racoare, insa, sa nu par complet sarita de pe fix si fara creier!:))

Eh…si acestea fiind zise, am venit adormita rau la radio. Noroc cu papagalul de mai jos ca m-a trezit definitiv!:

il gasitit si mai pe larg AICI

Trop court… trop tard… trop dur. august 22, 2009

Doua femei superbe pe care le ascult cu placere (ma rog, la drept vorbind, e un fel de a spune). Dar au prea mare dreptate pentru a trece nebagate in seama:

Lipsesc cateva zile, in care am sa exersez ceva important pentru mine: sa vad lumea prin ochii copilului meu! Daca vad minuni, ceea ce e… nu posibil, ci probabil, va tin la curent!:P

Absolutely love cob houses august 20, 2009

Imi doresc o casa. Un anumit fel de casa. Una suta la suta handmade. Seamana putin cu cea de aici, cate putin cu cele de aici sau din filmulet si ceva-ceva cu cea ale carei (multe) poze le gasiti aici. Cea din urma este prima casa din cob construita in Romania. E facuta de doi oameni foarte faini, Ileana si Boby, pe care i-am cunoscut anul trecut.

Cum? Am mers cateva sute de kilometri pana pe Cheile Nerei, special ca sa vad “minunea”, pe care o vazusem pana atunci doar in cateva fotografii pe internet. Si imi doream sa-i cunosc, asa cum iti doresti sa cunosti oameni cu care imparti aceeasi pasiune sau un acelasi vis. Calzi, primitori, la fel ca si “bijuteria” pe care o construisera in cativa ani.

Calzi – ca si ceaiul de cimbrisor pe care l-am baut in curtea casutei lor. Primitori – intr-atat incat ne-au oferit casa lor pentru o noapte, desi ei ar fi trebuit sa doarma in alta parte. Am refuzat, pentru ca era “prea mult”, “prea fain”, “prea deodata”.

Cativa ani, pentru ca nu au facut numai asta.

Vazusem multe, foarte multe filme pe internet legate de casele de cob. Imi comandasem o carte scrisa de “taticul” caselor de cob din lume, Ianto Evans. Din carte recunosc ca nu ma asteptam sa aflu prea multe, dar m-am inselat – e o carte adevarata care a meritat toti banii si toata asteptarea mea (n-am rabdare deloc, asa ca asta a fost o proba foarte dura). Mi-ar fi placut sa merg la unul dintre workshop-urile lui din Europa (pentru ca era mai aproape), dar era foarte scump. Aveam computerul plin cu filme si fotografii legate de acelasi vis (fotografiile sunt de pe internetm dar ma jenez sa le postez fara sa cer acceptul proprietarilor, si daca as face asta, ar dura o vesnicie pana as scrie postul). Doar ca… nu stiam cum, cat de greu, cat de solicitant si cat de fain e sa lucrezi cu adevarat la o astfel de casa.

Sansa sa aflu toate astea am primit-o tot de la Ileana si Boby. Am stat impreuna o saptamana la Bradulet, unde ei supervizau construirea unei astfel de case. Supervizau inseamna ca munceau, de fapt, cot la cot cu muncitorii, de dimineata pana seara. Pentru ca… e foarte greu sa te abtii:))

Am lucrat si eu putin. Fericita. Pentru ca faceam exact ce-mi doream, indiferent cat era de greu fizic.

Casele astea, ca cea pe care si eu am sa o am intr-o zi, sunt construite cu bucurie, si asta cred ca le face atat de prietenoase, speciale si, din pacate, atat de rare!

In fine, pentru ca simt ca trebuie sa inchei, desi as putea vorbi ore despre acest subiect, Ileana si Boby fac in octombrie, la Bradulet, in judetul Arges, o serie de cateva workshop-uri de cate o saptamana.

Aceasta e prima casa de dimensiuni mari din Romania. Se va lucra in continuare la zidul exterior, la finisaje, se va discuta despre sobe, incalzire in pardosea, despre greselile care s-au facut, cum se pot repara sau ce se poate face ca greselile sa nu se repete!

Pentru inceput sunt 3 serii de cate 8 locuri:

1-4 octombrie

8-11 octombrie

22-25 octombrie

Cazarea se va face in casute de lemn, nu exista bucatar asa ca ne vom descurca singuri cu mancarea de acasa sau de la magazinul din sat.

Costul este de 100 euro/persoana (copii sunt bineveniti si nu platesc).

Daca va intereseaza, dati un semn aici si va pot da mai multe informatii pe mail:).

Mai jos, cateva poze de vara trecuta. Enjoy!

King for a Day… Fool for a Lifetime august 17, 2009

pentru cei care stiu… nu au rost lamuririle!

pentru cei care nu stiu… titlul e  numele unui album Faith no More lansat in 1995.

Faith No More a revenit dupa tzshpe ani de pauza. Au cantat sambata la Bucuresti. Cu Mike Patton vocal, desigur! Uitasem si cum l-am descoperit si cat de mult (dar cand zic mult, cititi aproape ENORM) imi place. El. Intreg. E considerat unul dintre cei mai versatili si mai prolifici muzicieni ai lumii.

Dupa parerea mea, poate fool for a day… dar king for a lifetime!

Si, daca vreti sa aflati mai multe despre el, gasiti cate ceva pe “sfanta” wikipedia.

Daca vreti mai mult, incercati youtube.

Canta cam tot ce se poate, asa ca e imposibil, cred, sa nu gasiti ceva pe gustul vostru. Altfel… concertul – fabulos. Simplu, dar surprinzator de la un capat la altul.

ultimul e chiar din concertul de pe 15 august de la polivalenta:). nu dati cu pietre, nu am filmat eu!!!

Dincolo iulie 15, 2009

Dincolo de aparente sunt (ti se poate intampla cateodata in viata sa afli) oamenii. Si dincolo de oameni, tot cateodata, sunt prietenii.

Pentru mine oamenii-prieteni sunt un fel de mame. Sau de tati, in fine… E ciudat!  Nu cred ca pot gasi o comparatie “mai” precisa, mai concisa si mai cuprinzatoare decat asta. Desi exista si exceptii, in acceptiunea generala parintii sunt cei care iti vor binele intotdeauna. Si atunci cand iti aplica o corectie pentru ceea ce ei considera o greseala care te va costa scump, dar si atunci cand iti fac cadoul pe care ti-l doreai cel mai mult. Dincolo de distante, de kilometrii si de ora din noapte…

E drept ca mai nou prieteniile se consuma in ritmul nebunesc al vietii pe care o traim. Eu inca mai cred ca nu toate!

Am aflat in timp ca, atunci cand tu ai impresia ca viata e aici, cu toate imperfectiunile si greutatile ei, exista intotdeauna un “dincolo” unde totul e perfect, usor si irezistibil, seducator. Dincolo e… fara efort si totul vine de la sine pentru ca totul e facut cu placere. Dincolo e un om, un loc, o stare sau un obicei nashpa si jenant, dar care te inlocuieste cu succes. Catre dincolo zboara toate gandurile bune si tot dorul, toata bucuria si toate zambetele care aici sunt numai grimase, toata poezia care aici e doar un lung sir de propozitii scurte si formale. Dincolo e viata!

Dincolo de ceea ce iti doresti sa fii e ceea ce esti. Si dincolo de ceea ce iti doresti sa ai nu e decat ceea ce stii sa pastrezi si sa pretuiesti din ceea ce ai avut norocul sa ti se dea atunci cand ai cerut sau ai crezut ca-ti doresti.

Cand eram copil am avut diferite raspunsuri la intrebarea “ce vrei sa te faci cand ai sa fii mare”, in functie de varsta. Acum nu ma mai intreaba nimeni ce vreau sa fiu, pentru ca probabil se considera ca sunt “Ceva” sau ca oricum sunt deja mare. Dar chiar neintrebata raspund astazi, cu naivitatea care pare sa nu ma paraseasca dincolo de toate lucrurile pe care le-am trait, dincolo de toate bucatile de viata in care mi-am agatat si mi-am sfasiat sufletul, dincolo de oamenii care mi-au murit la propriu in brate si s-au pietrificat in cateva minute de parca ar fi fost dintotdeauna dincolo, ca nu vreau sa fiu altceva, atunci cand am sa fiu mare, decat DINCOLO.

Dincolo de aceste ganduri e liniste. Si dincolo de ea e doar tristete. Nu exista “de ce-uri”.