No subject octombrie 12, 2009

Traiesc cea mai frumoasa perioada din viata mea.

Asa se vede din afara, in special din profil.

Asta e o poza de acum o luna si jumatate… intre timp lucrurile s-au “agravat” si, desi mi se pare ciudat, nu am poze mai noi.

Din fatza, lucrurile stau putin diferit. Iar din spate, adica dupa ce “trec”, nu se vad nicicum pentru ca nu cred ca ma priveste cineva, in caz contrar mi-as da seama…

Am scris destul de mult, dar pe hartie.

In rest, toate merg minunat.

Fac si primesc gesturi de complezenta. Desi ar fi nedrept sa nu recunosc ca au fost in perioada asta si oameni care si-au scos la propriu o haina de pe ei pentru mine, sau altii care au venit noaptea sa-mi spuna orice, numai sa-mi spuna ceva de bine.

In plus, incerc sa-mi fac curaj impaturind continuu haine mici de tot si incercand sa-mi raspund la cele mai mari intrebari care mi-au venit vreodata in minte. Imi iese. Evident, prima parte, cea cu impaturitul.

Ma gandesc serios ca cele mai mari greseli pe care le-am facut au fost dorintele, toate dorintele mele. S-au implinit toate. Dar… asa cum au crezut ele de cuviinta.

Vreau doar sa uit lucruri, sa ma desprind de cateva amintiri , sa inchid ochii si sa ii pastrez mai uscati, mai curati:)

As mai avea doar o dorinta: sa existe o metoda sa-mi sterg din minte imagini care ma fac sa o iau razna. Nu le-as enumera pe toate, ca sunt multe. Dar una dintre ele le bate la fund pe toate celelate. M-am “ales cu ea” in ziua in care e facuta poza de mai sus, o zi perfecta, incheiata prost.

Eram cu prietena mea la o terasa la mare. Comandasem ceva de mancare. Eram lihnita. Rasesem toata ziua incredibil de mult, la inceput pentru ca m-am fortat sa o fac, apoi pentru ca am redescoperit ca e bine. Facusem baie intr-o mare cu valuri uriase, impreuna cu oameni mari care se bucurau ca niste copii. Era sfarsit de sezon si terasa, altfel una dintre cele mai aglomerate, era aproape goala. Chelnerii se miscau cu incetinitorul si ne priveau ca si cum eram singurele responsabile pentru toata agitatia si oboseala pe care le indurasera in ultimele luni. Si ce? Nu conta! Se facuse putin frig si ne-am infofolit in toate carpele pe care le aveam la noi, vorbind nimicuri si zambindu-ne aiurea, amuzandu-ne pentru nimic. Uitasem complet ca fugisem, intr-un fel, de acasa cu doar doua zile in urma! La un moment dat, la vreo doua mese in spatele ei s-au asezat doua femei, una tanara care si-a tras langa ea carutul de copil pe care il impinsese pana aici si una mai in varsta, probabil mama ei. Au comandat niste sucuri si ceva de mancare. Personajul principal era, evident, baietelul din carut, pe care mama lui l-a scos si il legana in brate. Era treaz, vesel si cu chef de distractie. Nu avea mai mult de 5-6 luni. Ma uitam hipnotizata la el, zambind. Dupa vreo 5 minute a venit si el, tatal. S-a asezat relaxat vis-a-vis de ei, si-a comandat de mancare, au vorbit toti cu toti, si-au zambit si au continuat sa existe impreuna in cel mai obisnuit mod posibil pentru o seara de vara la mare. Au mai trecut 10 minute. Mancarea noastra nici gand sa apara. Eu primisem salata de castraveti pe care o comandasem. Continuam, in schimb, sa existam impreuna in cel mai placut mod posibil – nefacand nimic altceva decat sa mancam castravetii MEI murati:D:). Si… in timp ce ma gandeam daca merita sa mai comand o portie de castraveti, sau daca e mai bine sa ma las pagubasa, pentru ca ar veni, probabil, de data asta dupa felul principal, baietelul a inceput sa rada tare de tot si sa gangureasca fericit. Numai pe Henri, fratele meu mai mic, mi-l mai amintesc razand asa… Am ridicat capul si am privit spre el cu gura pana la urechi. Tatal lui il luase in brate si-l tinea cu fata spre el, ridicandu-l deasupra capului si apoi coborandu-l pana cand fundul bine stans in pampers atingea masa. Si apoi din nou sus, si jos si tot asa… Un joc prostesc de dulce si de simplu, care ii facea pe amandoi fericiti. Si pe cele doua femei de langa ei. Erau atat de normali! Cum sa nu-ti doresti asta?

A fost cea mai amara cina din viata mea. Mi-am mestecat mancarea impreuna cu lacrimile, minunandu-ma de unde naiba vin ele – atat de mari, atat de multe si, acum imi dau seama – atat de greu de uitat. A treia zi am plecat acasa.

Papagalii fac toti banii!!! septembrie 13, 2009

Am avut o noua saptamana epuizanta, dar uite ca nu despre asta am sa scriu. Acum totul e bine!

Doar ca… sunt in urma cu somnul. Si noaptea de obicei nu pot dormi, iar daca dorm e si mai si: visez tot felul de povesti pline de invataminte. Acum doua nopti, de exemplu, am visat ca eram, habar nu am cu ce treaba, intr-un spital, unde o echipa de medici m-a convins sa dau dovada ca sunt un bun crestin si sa-i imprumut unei paciente in stare critica creierul meu mic, doar pentru vreo 24 de ore. Eh… cum era sa refuz? I l-am imprumutat, ca m-am gandit eu in vis ca 24 de ore chiar ma pot descurca fara. Si adevarul e ca, tot in vis, ma descurcam perfect! Numai ca… si aici vine partea cea mai neplacuta si cu totul neasteptata: dupa doua zile femeia s-a externat. Inutil sa precizez ca a refuzat sa mi-l dea inapoi si eu am cam ramas fara!:)):)):)) Ce tupeu! Am fost pur si simplu stupefiata! M-am trezit si am incercat sa ma calmez. Am reusit! Dar am adormit la loc si… ce credeti? Am luat-o de la capat cu munca de convingere a echipei de doctori sa-mi aduca inapoi creierul mic! A fost degeaba!

In fine. Doar un vis, doar un exemplu!:))

In tot cazul, dorm mai cu bagare de seama de atunci incoace si m-am gandit chiar sa imi pun noaptea o caciula. Astept sa se faca mai racoare, insa, sa nu par complet sarita de pe fix si fara creier!:))

Eh…si acestea fiind zise, am venit adormita rau la radio. Noroc cu papagalul de mai jos ca m-a trezit definitiv!:

il gasitit si mai pe larg AICI

Trop court… trop tard… trop dur. august 22, 2009

Doua femei superbe pe care le ascult cu placere (ma rog, la drept vorbind, e un fel de a spune). Dar au prea mare dreptate pentru a trece nebagate in seama:

Lipsesc cateva zile, in care am sa exersez ceva important pentru mine: sa vad lumea prin ochii copilului meu! Daca vad minuni, ceea ce e… nu posibil, ci probabil, va tin la curent!:P

Absolutely love cob houses august 20, 2009

Imi doresc o casa. Un anumit fel de casa. Una suta la suta handmade. Seamana putin cu cea de aici, cate putin cu cele de aici sau din filmulet si ceva-ceva cu cea ale carei (multe) poze le gasiti aici. Cea din urma este prima casa din cob construita in Romania. E facuta de doi oameni foarte faini, Ileana si Boby, pe care i-am cunoscut anul trecut.

Cum? Am mers cateva sute de kilometri pana pe Cheile Nerei, special ca sa vad “minunea”, pe care o vazusem pana atunci doar in cateva fotografii pe internet. Si imi doream sa-i cunosc, asa cum iti doresti sa cunosti oameni cu care imparti aceeasi pasiune sau un acelasi vis. Calzi, primitori, la fel ca si “bijuteria” pe care o construisera in cativa ani.

Calzi – ca si ceaiul de cimbrisor pe care l-am baut in curtea casutei lor. Primitori – intr-atat incat ne-au oferit casa lor pentru o noapte, desi ei ar fi trebuit sa doarma in alta parte. Am refuzat, pentru ca era “prea mult”, “prea fain”, “prea deodata”.

Cativa ani, pentru ca nu au facut numai asta.

Vazusem multe, foarte multe filme pe internet legate de casele de cob. Imi comandasem o carte scrisa de “taticul” caselor de cob din lume, Ianto Evans. Din carte recunosc ca nu ma asteptam sa aflu prea multe, dar m-am inselat – e o carte adevarata care a meritat toti banii si toata asteptarea mea (n-am rabdare deloc, asa ca asta a fost o proba foarte dura). Mi-ar fi placut sa merg la unul dintre workshop-urile lui din Europa (pentru ca era mai aproape), dar era foarte scump. Aveam computerul plin cu filme si fotografii legate de acelasi vis (fotografiile sunt de pe internetm dar ma jenez sa le postez fara sa cer acceptul proprietarilor, si daca as face asta, ar dura o vesnicie pana as scrie postul). Doar ca… nu stiam cum, cat de greu, cat de solicitant si cat de fain e sa lucrezi cu adevarat la o astfel de casa.

Sansa sa aflu toate astea am primit-o tot de la Ileana si Boby. Am stat impreuna o saptamana la Bradulet, unde ei supervizau construirea unei astfel de case. Supervizau inseamna ca munceau, de fapt, cot la cot cu muncitorii, de dimineata pana seara. Pentru ca… e foarte greu sa te abtii:))

Am lucrat si eu putin. Fericita. Pentru ca faceam exact ce-mi doream, indiferent cat era de greu fizic.

Casele astea, ca cea pe care si eu am sa o am intr-o zi, sunt construite cu bucurie, si asta cred ca le face atat de prietenoase, speciale si, din pacate, atat de rare!

In fine, pentru ca simt ca trebuie sa inchei, desi as putea vorbi ore despre acest subiect, Ileana si Boby fac in octombrie, la Bradulet, in judetul Arges, o serie de cateva workshop-uri de cate o saptamana.

Aceasta e prima casa de dimensiuni mari din Romania. Se va lucra in continuare la zidul exterior, la finisaje, se va discuta despre sobe, incalzire in pardosea, despre greselile care s-au facut, cum se pot repara sau ce se poate face ca greselile sa nu se repete!

Pentru inceput sunt 3 serii de cate 8 locuri:

1-4 octombrie

8-11 octombrie

22-25 octombrie

Cazarea se va face in casute de lemn, nu exista bucatar asa ca ne vom descurca singuri cu mancarea de acasa sau de la magazinul din sat.

Costul este de 100 euro/persoana (copii sunt bineveniti si nu platesc).

Daca va intereseaza, dati un semn aici si va pot da mai multe informatii pe mail:).

Mai jos, cateva poze de vara trecuta. Enjoy!

King for a Day… Fool for a Lifetime august 17, 2009

pentru cei care stiu… nu au rost lamuririle!

pentru cei care nu stiu… titlul e  numele unui album Faith no More lansat in 1995.

Faith No More a revenit dupa tzshpe ani de pauza. Au cantat sambata la Bucuresti. Cu Mike Patton vocal, desigur! Uitasem si cum l-am descoperit si cat de mult (dar cand zic mult, cititi aproape ENORM) imi place. El. Intreg. E considerat unul dintre cei mai versatili si mai prolifici muzicieni ai lumii.

Dupa parerea mea, poate fool for a day… dar king for a lifetime!

Si, daca vreti sa aflati mai multe despre el, gasiti cate ceva pe “sfanta” wikipedia.

Daca vreti mai mult, incercati youtube.

Canta cam tot ce se poate, asa ca e imposibil, cred, sa nu gasiti ceva pe gustul vostru. Altfel… concertul – fabulos. Simplu, dar surprinzator de la un capat la altul.

ultimul e chiar din concertul de pe 15 august de la polivalenta:). nu dati cu pietre, nu am filmat eu!!!

Dincolo iulie 15, 2009

Dincolo de aparente sunt (ti se poate intampla cateodata in viata sa afli) oamenii. Si dincolo de oameni, tot cateodata, sunt prietenii.

Pentru mine oamenii-prieteni sunt un fel de mame. Sau de tati, in fine… E ciudat!  Nu cred ca pot gasi o comparatie “mai” precisa, mai concisa si mai cuprinzatoare decat asta. Desi exista si exceptii, in acceptiunea generala parintii sunt cei care iti vor binele intotdeauna. Si atunci cand iti aplica o corectie pentru ceea ce ei considera o greseala care te va costa scump, dar si atunci cand iti fac cadoul pe care ti-l doreai cel mai mult. Dincolo de distante, de kilometrii si de ora din noapte…

E drept ca mai nou prieteniile se consuma in ritmul nebunesc al vietii pe care o traim. Eu inca mai cred ca nu toate!

Am aflat in timp ca, atunci cand tu ai impresia ca viata e aici, cu toate imperfectiunile si greutatile ei, exista intotdeauna un “dincolo” unde totul e perfect, usor si irezistibil, seducator. Dincolo e… fara efort si totul vine de la sine pentru ca totul e facut cu placere. Dincolo e un om, un loc, o stare sau un obicei nashpa si jenant, dar care te inlocuieste cu succes. Catre dincolo zboara toate gandurile bune si tot dorul, toata bucuria si toate zambetele care aici sunt numai grimase, toata poezia care aici e doar un lung sir de propozitii scurte si formale. Dincolo e viata!

Dincolo de ceea ce iti doresti sa fii e ceea ce esti. Si dincolo de ceea ce iti doresti sa ai nu e decat ceea ce stii sa pastrezi si sa pretuiesti din ceea ce ai avut norocul sa ti se dea atunci cand ai cerut sau ai crezut ca-ti doresti.

Cand eram copil am avut diferite raspunsuri la intrebarea “ce vrei sa te faci cand ai sa fii mare”, in functie de varsta. Acum nu ma mai intreaba nimeni ce vreau sa fiu, pentru ca probabil se considera ca sunt “Ceva” sau ca oricum sunt deja mare. Dar chiar neintrebata raspund astazi, cu naivitatea care pare sa nu ma paraseasca dincolo de toate lucrurile pe care le-am trait, dincolo de toate bucatile de viata in care mi-am agatat si mi-am sfasiat sufletul, dincolo de oamenii care mi-au murit la propriu in brate si s-au pietrificat in cateva minute de parca ar fi fost dintotdeauna dincolo, ca nu vreau sa fiu altceva, atunci cand am sa fiu mare, decat DINCOLO.

Dincolo de aceste ganduri e liniste. Si dincolo de ea e doar tristete. Nu exista “de ce-uri”.

Daca iulie 15, 2009

a venit randul unei alte piese pe care o ascult in bucla de cateva zile:

si ar mai fi cateva lucruri pe care le-as face fara sa-mi fac griji:))

ce bine, totusi, ca sunt asa cum sunt!

Trecut, prezent, viitor iulie 10, 2009

Sau, altfel spus, “toate-s vechi… si noua toate!”

Sigur ca nu-mi imaginez si nu am sa ma incapatanez sa tratez cu seriozitate cele trei notiuni expuse in titlu. E noapte. Am de lucru. Sunt obosita, dar ma bucur ca am de lucru. In jurul meu vad cum tot mai multi oameni nu mai pot face mofturi ca muncesc la 1:15 noaptea… Nu mai fac niciun moft, la drept vorbind, pentru ca isi pierd job-urile. Odata cu ele… multe… Asa ca nici nu-mi trece prin cap sa fac vreun moft!!! Ok. Dar am sa las deoparte si acest subiect serios, al naibii de serios, pentru ca oricum nu am o rezolvare pentru el.

Am inceput sa scriu plecand de la ceva… hai sa zic concret… un lucru pe care nu l-am cautat, l-am descoperit pur si simplu. Si care a redesteptat in mine, in ordine: toata furia, toate frustrarile, toata uimirea furnizata de lipsa de delicatete, de grija si de pudoare a omului de langa, toata tristetea si, la final, o imensa nepasare… Mda… cred ca sunt exagerata in tot, probabil multi dintre oamenii care ma cunosc ar spune asta. Asa e. Prin urmare, si cand incepe sa nu-mi mai pese, mi se intampla tot exagerat… imens!

Cand ajung aici, la faza cu nepasarea, e cel mai greu. Si pana si faptul ca spun lucrul asta ma intristeaza. Pentru ca urmatorul gand, intr-o ordine logica, ar suna cam asa: “a cata oara sunt aici?”. Si incep sa-mi depan viata de la un punct incoace sa reinspectez toate gafele, toate fisurile, toate prapastiile…

Cu unele m-am impacat, cu altele inca negociez, altele sunt cicatrici fine si aproape insesizabile.

Ma gandesc ca atunci cand imi e dor de o alta bucata din viata mea, trecuta, omul pe umarul caruia imi culc acum capul seara de seara nu trebuie sa afle. Pentru ca lucrurile nu se intorc inapoi decat foarte rar si cam degeaba. Si pentru ca fiecare are un trecut numai al lui, avem eventual un prezent comun pe care e pacat sa-l murdarim cu gesturi mici, ieftine si penibile, si un viitor care habar nu avem cum va arata.

Eu nu mai am frici legate de viitor de cateva luni bune, datorita unuia dintre prietenii mei buni. De cate ori ma gandesc la ce va fi si se formeaza timid in cap cuvantul “viitor” zambesc si imi repet cuvintele lui ca un copil care si-a invatat foarte bine lectia “da, da, stiu, trebuie sa fiu curioasa de ce imi va aduce si sa ma bucur, pentru ca precis viitorul vine cu surprize faine pentru mine”.

Eh… ia uite cat am scris! Vad ca am rezolvat cat de cat trecutul, cu viitorul nu am de ce sa-mi fac griji, iar prezentul tocmai s-a decis singur din cateva impunsaturi pe tastatura www.                            .com

Noh, asta e! Povestea cu picatura care umple paharul o las pentru o alta noapte alba.:)

IULIE – Comedy.show – SAMBATA iulie 1, 2009

Am luat o pauza, la sfarsitul lui mai. Noi am crezut ca ne vom trage sufletul cateva luni. N-a prea fost asa. Ne intoarcem. Deocamdata in Baneasa Shopping City. Si probabil la mare. Unde? Ehhhhh…..:P:)

sau…varianta slim:))

ideea e ca suntem acolo in fiecare sambata, incepand de pe 11 iulie!

in plus, incepem lucrul pentru un nou format, dar mai multe chiar nu cred ca am voie sa spun:P

A doua sansa iunie 30, 2009

De cateva saptamani ma gandesc aproape obsesiv la aceasta “spinoasa problema”: e vreo treaba inteligenta, folositoare cuiva sau rupta in vreun fel din rai  sa acorzi o “a doua sansa”!?

Acum, cand scriu, imi vin in cap zeci de ocazii in care am facut-o. Desi eu chiar acum, cand scriu, incerc sa gasesc cateva ocazii in care mi s-a acordat. Cu siguranta ca sunt… doar ca nu le gasesc eu acum, asa cum de ceva timp nu gasesc nici macar o pereche de cercei, o carte, o geanta sau sandalele pe care le caut. Nu gasesc nimic!

Nu gasesc timp sa-mi pun lucrurile in ordine! Nu gasesc numere in agenda de telefon, desi stiu sigur ca le am! Nu gasesc cuvintele pe care le caut de cate ori ma apuc sa scriu aici! Nu gasesc cartea pe care o citeam inainte sa intru pentru un minut in baie! Nu gasesc statia de metrou! Nu gasesc nimic in propria geanta! Nu-mi gasesc mobilele, pentru ca am inceput sa le uit acasa cam des pe amandoua! Nu gasesc locul in care mi-am parcat masina! Nu gasesc nicio solutie sa mai am incredere in oameni care mi-au cam “tras-o”!  Nu gasesc puterea sa zambesc si sa mai las o data de la mine! Nu o mai gasesc!

In ultimele luni m-am intalnit cu situatii de viata… hai sa zic serioase. Nimic de netrecut, nimic de nerezolvat, slava Domnului! Si de fiecare data dupa ce am reusit sa le traversez, sa trag aer in piept si sa “cuget”, mi-am dat seama ca nu e loc de mirari. Fie mai fusesem in aceleasi situatii (aproximativ), cu aceiasi oameni (si aici nu prea e loc de aproximari), fie ma asteptam, aveam toate semnele ca asa se va intampla si nu faceam, parca, decat sa ma incapatanez sa le dau ocazia sa “confirme”. Jalnice confirmari.

Am scris asta pentru ca am, de fapt, foarte multa treaba! Si pentru ca sper ca nu am sa ma mai gandesc atat de mult la oamenii la care ma gandesc in ultimul timp fara sa reusesc sa inteleg ce ii face sa fie cum sunt sau daca lor nu le e greu sa fie asa cum sunt. Sincer, vreau sa nu ma mai gandesc deloc la ei! Si nici nu am sa le mai caut scuze, astfel incat sa le acord a zecea oara “a doua sansa”!

Mananc cirese! Multe! Si… visez cirese! Multe! Si mai mult de atat acum nici nu-mi doresc!:P