Blog de Hillerin

Intalnire :) Aprilie 11, 2012

Filed under: Fără categorie — ioanadehillerin @ 10:22 am

Joc intr-un spectacol nou – „Prima data”, de Michal Walczak, in regia lui Radu Dragomirescu. Aseara a fost avanpremiera, primul contact cu publicul, cu o sala plina ochi in care nu au fost numai prieteni:). Ar fi ciudat sa vorbesc eu despre cum a fost, sigur ca mai sunt lucruri de pus la punct si momente in care se poate mai bine. Dar una peste alta a fost ok.

Despre spectacol am sa vorbesc cumva… numai din punctul de vedere al intalnirii de care am avut parte. De fapt, nu e o „Prima data” cand ne intalnim cu placere, pentru ca Radu si eu am jucat impreuna un an in Comedy.Show si as repeta oricand experienta fara sa stau pe ganduri. Desi regizor, Radu e un actor de teatru de improvizatie de la care am invatat mult si alaturi de care m-am simtit mereu pe scena in siguranta.

Proiectul cel nou, „Prima data”, a inceput la o cana de ceai in La Scena. Si s-a „grabit” sa devina un spectacol frumos, pe care consider ca l-am primit cadou. Lucrurile s-au nascut usor, s-au legat si s-au potrivit pas cu pas… acum stiu ca in mare parte din echilibrul, pasiunea, rabdarea si consecventa lui Radu. Era suficient sa il intreb ceva o singura data si el venea dupa o noapte cu o solutie pe cat de provocatoare, pe atat de posibila. Frumooooooooooos lucrat, Radu! Ma bucur ca ne-am intalnit din nou! Multumesc! Ai facut un spectacol in care sunt mandra sa joc.

Si, pentru ca „urmatoarele dati sunt parca mai importante”, iata ca si „a doua noastra intalnire” a fost importanta. Pentru mine cu siguranta!:)

Multumesc, Gabi Rauta, you are sooooooo cute:)):)):)). Multumesc, Bogdan Dumitrescu (pentru text, pentru ca ai avut grija sa putem repeta, sa afle lumea de spectacol, pentru incurajari si PEnTRU ca l-ai dus si luat pe Petru de la cresa zi de zi:P!

Imagine

 

Anunțuri
 

Update – despre amniocenteza Iunie 12, 2011

Filed under: Fără categorie — ioanadehillerin @ 8:02 pm

Am primit o multime de mesaje, unele pe blog, altele pe mail, legate de postul „Despre amniocenteza, cu calm”

Ma bucur ca aceste mesaje exista si ca de la voi vin, dupa un timp, vesti bune, fotografii cu copiii sanatosi pentru care va facuserati atatea griji, dar si sfaturi si infromatii utile pentru alte mamici.

Mai jos sunt cateva informatii de la o viitoare mama (te rog sa ma ierti ca postez cu intarziere!) de la care asteptam vesti bune! 😀

„Buna Ioana,

Am si eu o informatie despre care nu stiu multe gravide:

In cadrul Institutului pentru Ocrotirea Mamei si Copilului Alfred Rusescu (fost Emilia Irza) care apartine de Maternitatea Polizu si se afla in cartierul Tei, http://www.iomc.ro – aceste analize gen bitest, drytest, triplu test se fac gratis la ei, cu trimitere de la medicul ginecolog (+ ecografia aceea speciala). Eu (platitor de CAS din 1992!!) din pacate am aflat acest lucru dupa ce am platit 5,5 mil intr-o clinica privata.

De asemenea, tot facand sapaturi pentru amniocenteza ce ma paste, am gasit si niste locuri mai „ieftine”. Sunt cateva spitale maternitati (eu stiu sigur de spitalul Bucur – dar aici se face doar prelevarea de lichid amniotic si apoi merge insotitorul tau repede (ca nu au curier) cu probele la laboratorul cu care lucreaza, si analizele costa cca 12 mil. Sper ca informatia mea (prin blog-ul tau) sa ajute cat mai multe persoane care trebuie sa recurga la aceste analize.”

 

Cum… va…? Cumva? Aprilie 2, 2011

Filed under: Fără categorie — ioanadehillerin @ 11:52 pm

Am observat cu bucurie ca postul despre amniocenteza „face treaba”:).

Intr-o zi, atunci cand se va putea, am sa scriu si alte lucruri utile.

Deocamdata citesc in nestire. Aproape orice :(. Si m-am hotarat sa ma apuc sa pictez mobile. :))

M-am tuns!

Am avut multe spectacole, teambuildinguri, multe zile la radio…

Ma uit la fotografii… mai vechi, mai noi, ale mele si ale altora.

Spal continuu haine, vase, caine si cateodata pe Pietri. Cand fac cate o pauza de spalat, incep sa impaturesc si sa busesc prin dulapuri. Strang jucarii, adun par de caine si cani, pahare si biberoane din toata casa. Ii fac mancare lui Pietri si cumparaturi cand trebuie.  Incerc sa fac un plan realist legat de amenajarea casei. Nu-mi prea iese. Si incerc sa nu ma mai gandesc la lucrurile la care ma gandesc in timp ce fac repetitiv toate aceste lucruri simple. Ar fi mai bine sa inteleg mai putin, sa spun… aproape niciodata ce gandesc si sa zambesc mai des (si cand nu e Pietri prin preajma).

Ieri am iesit si am baut o cafea.

Cam asta fac. Si astept. E foarte greu!

 

Despre amniocenteza… cu calm Februarie 3, 2011

Filed under: Diverse — ioanadehillerin @ 10:04 am

Acum mai bine de doua saptamani am primit un telefon de la cineva care ma ruga sa vorbesc, daca si cand am timp, cu o viitoare mama, disperata din cauza ca rezultatul la Triplu Test i-a iesit groaznic: risc de Sindrom Down 1 la 140.

Nu am de gand sa fierb pe nimeni aici – viitoarea mama a facut amniocenteza a doua zi, iar peste inca doua zile afla ca va naste un baiat FARA Sindrom Down. Ei i-am promis, dupa ce a primit rezultatele si s-a linistit, ca am sa scriu aici ce stiu despre amniocenteza, pe limba mea, evident, fara pretentia de a da vreo tenta stiintifica post-ului.

Nu sunt medic! Scriu din perspectiva lucrurilor pe care le-am trait acum mai bine de un an si pe care le-am retrait ingrozitor de intens acum doua saptamani. Abia acum am realizat ce trauma mi-a produs… SURPRIZA!… nu amniocenteza, ci medicul care mi-a urmarit sarcina pana in saptamana a 15-a!!!

Ca sa incep de undeva… am ramas insarcinata la aproape 33 de ani. Imi doream un copil si reusisem sa devin obsedata de faptul ca timpul nu tine cu mine. Credeam a sunt pregatita sa-l primesc si probabil am fost, pentru ca s-a si intamplat… neplanificat, neasteptat.

Primul control l-am facut la 6 saptamani. Apoi la 10. Urmatorul a fost la 13. Cam des, nu? Asa mi s-a parut atunci si asa cred si astazi. N-am avut greturi, hemoragii, niciun fel de problema cu sarcina. Dar incepeam sa ma gandesc serios ca in curand s-ar putea sa am probleme cu ipoteca, pentru ca pe mine fiecare control (care dura 5 minute cu tot cu dezbracat, imbracat si ecografie) ma costa echivalentul a 100 de euro. Am constatat cu stupoare ca nu am dreptul la nicio analiza gratuita in afara de un VSH obisnuit. Iar listele de analize pe care le primeam plus retetele care imi erau prescrise se traduceau in sume care depaseau trei sferturi din veniturile mele lunare. Le-am facut pe toate! Pentru ca faceam „in mod responsabil” un copil! Nu aveam voie sa fac sport, cica din cauza varstei!!! N-am facut, desi mi s-a parut o prostie, dar am vrut sa minimizez riscurile. Si acum mi se pare o prostie!

Intre timp am implinit 33 de ani si, chiar daca in continuare nu aveam „greturi”, statisticile pareau sa spuna altceva: am facut controlul de 13 saptamani a doua zi dupa ziua mea de nastere si atunci am primit trimitere pentru Dublu Test, la clinica la care mergeam. Evident, il plateam suplimentar! Nu sunt obsedata de bani, asa cum poate reiese din ce am scris pana acum, dar as vrea sa se inteleaga clar ca, cu pretul a 50 de euro in plus (cat costa atunci un Dublu Test) platiti unei clinici private din Bucuresti, iti poti cumpara aproape sigur o sentinta „statistica” greu de dus. Mi-am luat rezultatul la Dublu Test peste doua saptamani. Recunosc ca nu ma grabeam si nu am avut nici cea mai mica presimtire. Toate analizele si testele de pana atunci erau perfecte. Mi-am luat rezultatul de la receptie si, desi medicul care imi urmarea sarcina era la cabinet, nu m-am dus sa il citeasca, pentru ca era coada, pentru ca nu aveam programare si nu mai aveam 4 milioane nici la mine si nici pe card. M-am uitat peste cele doua foi (peste care ma uit si acum, cand ma intrerup cate putin din scris). Am comentat in minte „faza” cu graficul frumos colorat cu verde, galben si rosu si rezultatul scris in engleza, dar am decis ca e „justificat”, avand in vedere ca si preturile erau traduse din monede straine, si am plecat. Am pus foile pe scaunul din dreapta si la primul semafor mi-am dat seama ca ceva din ce citisem nu era in regula. M-am mai uitat o data peste ele si am inceput realmente sa vorbesc singura, cu geamul masinii deschis: „Ce prostie! Risc de Sindrom Down 1:50! Adica 2:100. Adica cum? Ce idiotenie! Astia sunt complet deplasati cu rezultatele lor!” La fiecare semafor ma mai uitam o data peste foi si o luam de la capat, dar fara sa inteleg cu adevarat ce spuneam: „Ce aiurea! 1:50. Adica un copil din 50 e cu Sindrom Down!? Deci daca eu fac 50 de copii, unul dintre ei nu are nicio sansa in Romania…!? Bun, dar eu am vazut in viata mea o singura persoana cu Sindrom Down! Atat! Si eu nu am sa fac 50 de copii, poate am sa fac numai unul. Si daca tocmai ala va fi…?” Si tot asa. Am ajuns acasa si am decis sa incerc sa inteleg ce mi se parea ca scrie acolo, dar eram aproape sigura ca nu se refera la mine. M-am mai uitat o data la grafic. Eu eram in zona frumos colorata in rosu, si eram in stadiu destul de avansat in desen. Cea cu galben, care presupunea un risc mai mic, era 1:1000. Iar la zona verde, sigura, nici nu puteam visa: 1:10000!

Atunci am inceput sa inteleg! Si am gandit imediat ca NU MI SE POATE INTAMPLA MIE! Si am stiut ca in urmatoarele 25 de saptamani nimic pe lume nu ma va putea face sa ma gandesc la altceva!

Sau, ma rog, nimic din ce imi imaginam ca as putea sa fac. Amniocenteza, singura care mi-ar fi putut spune daca… iesea din calcul! De ce? Pentru ca… „testul este invaziv si implica risc de pierdere a sarcinii”………. Pentru ca citisem despre amniocenteza ca este periculoasa, pentru ca nu se facea de foarte multi ani in Romania, ci de numai cativa, pentru ca nicaieri nu scria, acum un an si jumatate, cum se face o amniocenteza, pentru ca tot ce exista pe net despre subiectul asta era ori vag, ori horror, si nicaieri nu exista „happy end”, pentru ca – foarte trist! – stiam ca nu pot sa-mi intreb medicul despre asta, pentru ca ar fi zambit superior si mi-ar fi raspuns cu o gluma tampita sau, in cel mai bun caz, mi-ar fi citat un fragment dintr-un manual medical si tot n-as fi inteles nimic.

Am stat asa, in mijlocul sufrageriei, cu foile in mana, habar nu am cat… Apoi am inceput sa dau telefoane: tata („suna-l pe doctor!”), mama („ce prostie! ti-am zis ca eu n-am facut nicio ecografie si ca te duci prea des la doctor! suna-l pe doctor!”) si tot asa!

Nu l-am sunat! Pentru ca stiam ca o sa-mi spuna ca trebuie sa fac amniocenteza. Si era exclus.

Ce optiuni aveam? Eram in 15 saptamani, iar intreruperile de sarcina se fac pana in 12, eram in stare sa cresc un copil cu probleme in tara asta si, poate, singura?, puteam sa stau treaza 25 de saptamani?, imi folosea la ceva sa dau foc celor doua hartii si sa ma fac ca am visat?

NU. Asa ca am inceput sa ma torturez singura. Am citit tot ce am gasit pe net legat de subiect – numai lucruri tehnice, dar nu destul de tehnice, sau intrebari puse pe tonuri disperate de catre femei la fel de disperate ca mine. Raspunsuri nu prea erau. Si… in numai trei ore am decis singura sa fac ceea ce credeam atunci ca e cel mai rau: amniocenteza. Cu hotararea luata, l-am sunat pe doctor si i-am spus ca am luat rezultatul si ca vreau sa-l vada urgent. SI CA VREAU AMNIOCENTEZA SI MAI URGENT! M-a chemat a doua zi la 7 dimineata la spital (pentru ca evident exista si varianta spital (adica servicii platite de casa de asigurari de sanatate la care cotizam), dar probabil doar pentru prieteni sau nebune care desi sunt orice altceva in afara de medici, decid ca vor sa li sa infiga un ac in burta URGENT si cu orice risc.

N-am dormit. Am ajuns la spital, l-am cautat, i-am intins foile si am asteptat. N-am intrebat nimic, pentru ca nu aveam voce. Si mi-a zis exact asa: „Mda, rezultatele nu sunt prea bune. Sunt destul de proaste, de fapt. Dar pana la urma testul asta nu inseamna nimic, e doar un rezultat statistic.” Apoi a zambit. Eu aveam lacrimi in ochi si imi infigeam unghiile in podul palmei, ca sa nu plang, naibii, pentru un… „doar un rezultat statistic”. Dar m-am uitat la el. A vazut… nu stiu ce, probabil ca sunt „doar o femeie gravida pe care o tropaie hormonii”. „Poate pentru dumneavoastra este doar un rezultat statistic, dar pentru mine poate ca este singurul copil”, am reusit sa ingaim complet distrusa. Mi-a pus mana pe umar nu in semn de intelegere, ci in semn de „la revedere”. „Vreau sa fac amniocenteza”, i-am zis eu aproape in soapta, incercand sa nu plang. „Cand aveti programare?” „Peste doua saptamani. ” „Ne vedem atunci, facem un Triplu Test si, daca iese prost, vorbim atunci despre amniocenteza.” „Pai peste doua saptamani am sa fiu in 17, cand iau rezultatul de la triplu test am sa fiu in 19, iar rezultatul de la amniocenteza il aflu la 21 de saptamani. Adica am sa fiu deja in luna a sasea. Ce sa fac eu cu rezultatul ala in luna a sasea?” M-am intors pe calcaie si am plecat fara sa astept vreun raspuns. Nici nu a incercat sa caute unul.

Raspunsul a venit de la oamenii din jur. Si a fost nepretuit! Cei foarte apropiati au incercat sa-si ascunda ingrijorarea, iar colegii mei au intrat in actiune. Ique, Liana si Alex (pe langa cei de acasa) au avut un cuvant greu, dar hotarat, de spus. Ique a dat alarma, Liana m-a sunat si m-a anuntat ca totul e deja aranjat si ca fac amniocenteza in locul cutare, ca trebuie sa vorbesc cu cutare si numarul de telefon este…., iar Alex, a carui sotie facuse amniocenteza destul de recent, mi-a dat raspunsul de care aveam nevoie: „Amniocenteza NU e o drama, dureaza putin (10-15 minute), riscul sa pierzi sarcina e foarte, foarte mic si… nu te duci acolo si Dr. Jekyll iti infige in burta un ac de 40 de centimetri care iti iese prin partea cealalta dupa ce in prealabil a strapuns capul copilului! Daca vrei anestezie, ti se face, desi nu e nevoie, pentru ca nu simti decat o piscatura. Toate procedura se face sub control ecografic, iar copilul, agresat de lumina ecografului, este impins cu ajutorul acestuia intr-o parte a burtii. Acul intra intr-un loc in care NU  e copilul, si e IMPOSIBIL ca el sa fie atins!”.

Oricat de absurd si „analfabet” ar parea, toate persoanele cu care am vorbit de atunci si pana acum (inclusiv medici!!!, e drept ca avand o alta specialitate), oameni care au citit mai mult de doua carti si dintre care unii sunt super performeri in profesiile lor, isi imaginau la fel: ca amniocenteza este invaziva si riscanta EXACT din cauza asta – pentru ca un ac lung introdus in sacul amniotic ar putea (probabilitatea fiind destul de mare) atinge copilul. Desigur ca e fals! Dar eu am acum convingerea – pentru care imi cer scuze, dar tot o am – ca exista obstetricieni care nu stiu decat vag, imprecis, cum se face o amniocenteza din punct de vedere tehnic.

Am facut amniocenteza in saptamana 16, adica cel mai repede posibil. Tot la o clinica privata, iar daca exista cineva care vrea referinte, le dau cu placere, la cerere. Procedura costa in 2009 aproximativ 500 de euro. Din diverse motive care nu au legatura cu subiectul, nu aveam atunci banii astia, asa ca i-am imprumutat. Dar ma gandeam ca e preferabil sa fac foamea decat sa o iau razna, sa ajung sa nasc un copil sanatos cand eu deja mi-am pierdut mintile de grija timp de 25 de saptamani! Si daca ar fi sa fiu iar in situatia asta, as face acelasi lucru.

Amniocenteza a fost exact asa cum mi-a spus Alex! Am fost pusa in tema de la inceput in ce consta, de catre doctorita, am semnat o declaratie ca fac interventia la cerere si imi asum raspunderea (stiu ca suna infricosator, dar e doar o procedura normala, nu e un semn ca lucrurile vor merge rau), interventia in sine a durat 10 minute, nu a durut, a fost facuta cu extrem de mare grija si atentie, am vazut permanent pe monitor copilul, care se refugiase intr-o parte a casutei lui, am mai stat intinsa vreo jumatate de ora dupa ce totul s-a incheiat, doar pentru siguranta, si cateva zile am stat cat de cuminte am putut „pe langa casa omului” si am luat, preventiv, prescris si obligatoriu, un antibiotic. N-am avut nicio problema dupa interventie… nicio problema fizica!

Am asteptat rezultatul preliminar 48 de ore. ORIBILE. Ni se promisese ca l-am putea avea mai repede si noi, normal, ne-am gandit ca disperatii ca daca vine mai repede e obligatoriu bun. Nu a venit mai repede si pe masura ce treceau orele banuielile se transformau usor-usor in certitudinea ca tocmai noua ni se intampla raul. Toate orele astea le-am petrecut in living, eu pe canapea, iar Bogdan in picioare! Se plimba prin casa si vorbea aiurea, exact asa cum si eu gandeam: „Uite, in camera asta incap 50 de copii. Si doar unul din ei e bolnav. Daca inchid ochii si aleg unul la intamplare dintre ei, ce sanse sunt sa-l aleg chiar pe el?”

In mod ironic, in saptamana care trecuse intre aflarea rezultatului la Dublu Test si amniocenteza, am vazut, in fata blocului in care locuiam, o mamica plimband un carut in care era o fetita cu Sindrom Down. Era a doua persoana cu Sindrom Down pe care o vedeam in 33 de ani!!! Ce puteam sa gandesc si cum sa fi facut sa nu vad in aceasta intamplare un semn? (Povestesc lucrul asta pentru ca viitoarea mamica, cea despre care am scris la inceput si la indemnul careia scriu post-ul, a patit ceva foarte asemanator si imi povestea ca a izbucnit in lacrimi si exact asa a gandit.)

Dar rezultatul a fost bun. Si rezultatul complet, cel pe care l-am primit peste doua saptamani, a fost si el bun!

Petru – cel care a fost la un pas de a fi strapuns prin mijlocul capului de acul cel lung al dementului Dr. Jekyll –  implineste peste 2 saptamani 1 an. E sanatos!

Si… da. Putem acum sa glumim putin pe tema asta. Chiar daca, poate, ai nimerit intamplator pe blogul meu si esti disperata pentru ca ai primit un rezultat „destul de rau” la Dublu sau Triplu Test. Din punctul meu de vedere, dupa ce m-am informat temeinic asupra acestor teste, le dau dreptate cu toata fiinta medicilor care NU recomanda aceste teste statistice, bazate pe date adunate din toata lumea. Dar ii inteleg si pe cei care le recomanda, desi nu ii aprob – banuiesc ca unii o fac pentru ca exista femei insarcinate care ar fi dispuse sa faca ecografii in fiecare zi (indiferent care e motivul lor, nu sunt de judecat) si nu i-ar ierta doctorului daca nu le-ar recomanda absolut toate investigatiile. Si, din pacate, banuiesc ca exista si un alt tip de medici – cei care recomanda testele acestea pentru 50 de euro in plus, banii clinicii. 😦

Relatia mea cu medicul care mi-a urmarit sarcina pana in saptamana a 15-a s-a incheiat pe culoarul spitalului, atunci cand am plecat cu ochii in lacrimi incercand sa inteleg cum ar trebui sa ma comport potrivit… din punct de vedere statistic!

Din punctul meu de vedere, daca voi mai avea un copil, voi „aborda” altfel relatia cu medicul meu (care intre timp e altcineva, e un om, nu un cititor de statistici) si voi face cu incredere ceea ce voi simti si decide ca e bine pentru mine si copil. Am nascut cu o doctorita ireprosabila, dar a fost a treia incercare a mea in materie de medici in timpul celor 9 luni. Cea de-a doua incercare poate am sa o povestsc… in episodul viitor:). Mi-am propus sa nu spun – si nu am sa o fac – numele celor doi medici care au transformat o sarcina perfect normala si fara probleme intr-o perioada de chin si stres incredibile, pentru ca stiu ca au pacienti care ii admira si care le sunt recunoscatori. Eu cred ca fiecare isi poate gasi medicul potrivit, trebuie doar sa caute. Si sa nu se supuna orbeste unor chinuri inutile, umilinte nejustificate, sau sa accepte orice sentinta fara sa puna intrebari. Trebuie, poate, un pic de „chimie” in relatia cu un medic – mai ales daca e cel care iti aduce copilul pe lume!

am gasit acum doua saptamani un articol despre amniocenteza pe care mi-as fi dorit sa-l citesc atunci cand eram disperata, dar a fost scris dupa. iata-l aici!

Cunosc pe cineva care lucreaza cu copii si tineri cu autism sau Sindrom Down. In Germania! Si care spune ca cei cu Sindrom Down sunt incredibil de afectuosi, de tandri, de buni… Acolo sunt sustinuti, integrati in societate, iubiti. Dar ce sansa au aici!?

 

Mi-e dor Noiembrie 10, 2010

Filed under: Fără categorie — ioanadehillerin @ 10:56 pm

Acum imi dau seama ca nu am scris niciodata despre Ele. Poate ca nici nu am sa o fac aici, ci am sa scriu in caietul cu coperti rosu inchis in care imi facusem la un moment dat un obicei sa-i scriu lui Petru. Toata ziua m-am gandit la Ele. Pentru ca am gatit si am avut timp sa gatesc, nu am facut-o nici pe fuga, nici la intamplare. 10 si 7 ani de cand nu mai am cum sa le sun sa le intreb pe una daca pun de la inceput tot uleiul la calit ceapa pentru zacusca si pe cealalta care e ordinea ingredientelor pentru snitele (intai dau carnea prin faina si apoi prin pesmet, sau invers!?). Acum stiu sa-mi raspund singura la intrebarile astea, dar mi le pun absolut de fiecare data. De ce? Ca sa am ocazia sa imi amintesc de Ele!!!

De cate ori tai ceapa imi amintesc de casa din Iasi in care mi-am petrecut toata copilaria si toate vacantele de vara si de iarna. Imi amintesc veranda imensa din fata, gradinita plina de gura-leului, curtea din spate si garajul in care intram de cate ori gaseam usa deschisa doar ca sa vizitez un acordeon vechi la care nu am cantat niciodata, derdelusul si fabuloasa atmosfera de sarbatoare, care mie mi se parea vesnica. Si mi-o amintesc pe Ea, cea despre care am crezut mereu ca detine toate raspunsurile bune si pe care am incetat sa o intreb ce sa fac atunci cand stiam ca nu vreau si nu pot sa primesc un raspuns cu minte. Era cumva… aspra si blanda in proportii perfecte pentru o bunica.

Cand adaug sare in mancare imi amintesc de Ea – cealalta, micuta bunica (care imi venea pana in dreptul sanilor cand am inceput sa am sani) care devenea imensa in bucataria ei mica in care nu avea oricine voie sa intre. Eu aveam voie, iar cand am inceput sa fumez abia astepta sa-mi faca o cafea si sa stam impreuna acolo razand, glumind, vorbind. Nu exista om care sa-i treaca pragul si sa poata pleca fara sa fi mancat ceva facut de ea – era obligatoriu!!! Cand am inceput sa cresc ma bombarda cu „secrete culinare” pe care le aflase/descoperise/folosise toata viata – ar fi vrut sa le tin minte! Si n-am facut asta! Singurul pe care il stiu e cel cu sarea – dar n-am sa-l spun, doar e „secretul nostru”.

Amandoua m-au invatat „Tatal nostru”, una in romana si cealalta in franceza. 🙂 Amandoua vin langa mine cand gatesc, dar acum nu mai spun nimic, nu mai sunt nici aspre si nici vesele, nici poznase si nici pline de secrete. Sunt doar… bunicile mele de care mi-e cumplit de dor.

De cate ori gatesc o sun pe mama! Imi face bine sa o aud. O intreb cate o prostie… nici nu ascult ce-mi raspunde, poate, ii ascult doar vocea de (acum) bunica aspra si blanda in proportii aproape perfecte si plina de secrete!!!

Ce frumos ar fi sa putem iesi acum toate patru sa mancam in oras, doar noi, fetele! 🙂

 

Intalnire dupa 11 ani:) Noiembrie 7, 2010

Filed under: Fără categorie — ioanadehillerin @ 7:30 pm

Anul trecut se faceau 10 ani de cand am terminat facultatea. N-am reusit sa ne intalnim. De ce? Habar n-am, poate pentru ca nu ne-am mobilizat, iar eu eram foarte prinsa de (atunci) viitoarea intalnire cu Petru (desi, daca ma gandesc atent, cred ca l-am conceput pe Petru exact cand se implineau 10 ani de la ultimul spectacol la Casandra).

Oricum, anul acesta am decis sa incercam – ce rost are sa lasam sa mai treaca 9 ani si sa ne intalnim la 20 de ani dupa, cand putem sa ne vedem la 11, chiar daca e perfect neobisnuit!?

Noi am terminat 15 in clasa, la Sanda Manu, iar in clasa paralela (Mircea Albulescu) au fost, la final, 14. E drept ca ei au reusit sa se vada anul trecut, dar cativa au venit si acum. Pare simplu sa strangi 15 oameni, nu? Asa a si fost!:D

N-au venit toti, pentru ca pentru unii intalnirea insemna cateva ore bune de zbor, dar cine a putut a venit, chiar si de la cateva sute de kilometri.

Cate ganduri inainte! Cate ganduri „in timp ce”! Cate ganduri dupa!

Una peste ala, am stat impreuna 13 ore, mare parte dintre ele si impreuna cu omul care ne-a format – doamna Sanda Manu.

Dupa numai cateva ore stabiliseram deja ca NU ne-am schimbat deloc – desigur, fizic suntem toti altfel, dar in fond am ramas la fel! Nu stiu daca e bine sau rau – eu, una, speram sa fiu putin schimbata!:)):)):)) Dar se pare ca nu sunt:D.

A fost bine ca s-a intamplat, atat de bine incat sper sa repetam experienta o data pe an! (atat de bine incat n-am reusit sa fac decat 10 fotografii miscate:))

Ce pacat ca suntem atat de dispusi sa lasam sa treca nesarbatorite astfel de momente! Cand, de fapt, ne pot face atat de mult bine incat sa uitam sa mai plecam inainte de a fi dati afara pentru ca a venit ora inchiderii!!!

Pun si 3 poze miscate, ca sa dovedesc ca nu mint!

 

Un film, o carte, un om fain Septembrie 29, 2010

Filed under: Fără categorie — ioanadehillerin @ 10:54 pm

Am capatat obiceiul de a scrie aproape exclusiv despre Petru. Probabil ca e normal. Asa cum foarte normal e sa fac si multe alte lucruri in afara de piureul de fructe, iaurtul cu legume si carne sau galbenus de ou, maimutarelile sau discutiile de la egal la egal cu baietelul meu de 7 luni.

De cand n-am mai scris aici am mai citit cateva carti, am vazut niste filme remarcabile, am muncit mult in multe locuri si am cunoscut ceva oameni care mi-au facut bine pur si simplu, aproape doar zambind. Refuz sa-mi mai amintesc de celelalte lucruri – alea care nu mi-au placut sau care mi-au facut rau – sa ramana undeva in spate, de capul lor!:)

Cea mai frumoasa dintre cartile ultimelor luni e „Aprilie spulberat”. Mi-a adus-o Carmen (Lopazan) si am citit-o aproape cu disperare. Ca de obicei, am devenit curioasa si am citit multe despre omul care a scris-o, iar acum asteapta la coada alte cateva romane de-ale lui – Ismail Kadare. Oricat de pueril ar parea, pe o lista a unor posibile destinatii de vacanta, am acum pe una dintre primele pozitii Albania. Nu am sa intru in detalii pentru ca nici nu as sti prea bine de unde sa incep, dar am descoperit acolo o lume incredibila si aveam nevoie sa stiu ca astfel de lumi (cu reguli chiar si duse la absurd) exista! Eu am nevoie de reguli, chiar si duse la absurd. Le prefer, oricum, absurdului in stare pura si fara reguli! Daca vrei sa afli mai multe inainte sa citesti cartea, ai mai sus un link unde poti citi ceva competent:).

Filmul ultimelor luni a venit de la Gabi (Rauta) si se numeste El Metodo!

Nu e nou, are deja 5 ani, nu are actori cunoscuti, dar are o super idee si actori incredibili. E rotund, perfect!

Iar unul dintre oamenii ultimelor luni e mama, care m-a inteles:). (stiu ca tata va fi gelos, daca citeste, dar sunt convinsa ca va intelege! Recunosc ca aici sunt, de fapt, vreo 4 oameni – exact cei care au fost langa mine in ultimul an si ceva… ei se stiu, iar eu multumesc zi de zi pentru ca ii am in viata mea!).

Altfel… sigur ca ar mai fi si echipa lunii – echipa mea roz de la teambuildingul facut de Comedy.Show cu cei de la Avon:D. Si, nu in ultimul rand, echipa ComedySPORTShow, care a aflat ca se poate si cat se poate.

BTW, urmatorul show e marti, 5 octombrie, tot acolo – la La Scena!