un, doi, trei, la perete stai! iunie 16, 2008

isi mai aminteste cineva jocul asta?

se mai numeste „Regina cu pasi furatzi”

m-am gandit toata ziua la el si de ce, oare, jocurile faine din copilarie se complica atunci cand devenim „mari”?

asta, de exemplu, era extrem de simplu: eu sau tu sau el ne intorceam cu spatele la ceilalti. si din cand in cand intorceam capul peste umar, sa vedem cine indrazneste sa faca vreo miscare. iar ceilalti se puteau misca in sigurantza numai atat timp cat nu erau vazuti. daca erau prinsi… surprinsi…. o luau de la inceput.

cine castiga? cel mai rapid, cel mai atent, cel mai indraznet, cel mai stapan pe el.

si acum imi dau seama cat de stupid poate fi sa ne jucam asa… de mici. pentru ca ne facem mari si, desi nu recunoastem, avem nostalgia jocurilor din copilarie si ambitia si orgoliul sa castigam (ca atunci), jocurile in care trebuie sa fii cel mai sau cel mai sau cel mai….

simplul fapt ca vrem sa castigam ceva e o mare prostie!

cat despre faptul ca transformam jocurile copilariei in jocuri de „adulti”, complicate, cu mize uriase si victime sigure… ce sa mai zic?

eu nu ma mai joc jocul asta, cu toate ca atunci cand eram mica eram foarte buna la el. sau poate tocmai de-aia! pentru ca eram atat de buna, incat ramaneam castigatoare, dar singura, mereu! si in jurul meu erau multi copii bosumflati. era nevoie sa inventez noi jocuri si sa-i las sa castige, ca sa redevenim prieteni.

deci: are rost?

nu mai bine nu ne mai jucam?