Cutia cu cercei iunie 10, 2008

… daca ai fi avut curiozitatea sa-i cauti in poseta, ai fi descoperit, pe langa nelipsitele truse de farduri si manichiura (rar folosite), pe langa agenda, tigari, briceag, o carte de Isbel Allende sau Saramago sau Eco sau, hai sa zicem… Ian McEwan sau Rushdie, o mica cutie argintie de carton, ca acelea pe care ti le ofera orice vanzatoare de bijuterii atunci cand cumperi cea mai ieftina pereche de cercei. O cutie mica, numai buna de tinut cu doua degete. Inauntru… cateva (vreo cinci) perechi de cercei de argint ieftini, mici, cu figuri de animale, simpli-rotunzi, cu forme geometrice… si in tot cazul foarte putin batatori la ochi. Erau cercei de toata ziua. De „zi de zi”. Nesofisticati si… Doamne fereste, pentru o alta zi!

Ai fi crezut, poate, ca e cocheta sau excentrica, ca are cate 5 gauri in fiecare ureche sau ca nu se poate desparti de cerceii ei de cand era copil…

Ai fi putut crede…

Eroare!

Mica cutie argintie a fost prima care a disparut din geanta ei atunci cand el a plecat.

Dar nu! Sa nu crezi ca erau de la el!

Erau doar… din cauza lui. Sigur, daca el ar fi aici, ar spune ca „din cauza ei”, ca „a meritat” totul, ca l-a „provocat”.

Traise fain si unii ar spune „sanatos”. A descoperit, insa, la un moment dat in viata, ca sunt incredibil de multe femei care traiesc asa… cu o „mica cutie de cercei” de schimb, sau orice altceva „de urgenta” in geanta.

Au trecut cativa ani de atunci. Si e in aceeasi situatie! De fapt, el s-a intors, iar ea a renuntat la cutiuta aia patetica. Acum are doar o minuscula pereche de cercei ascunsa intr-un colt al portofelului si se roaga zi de zi sa nu o mai scoata vreodata de acolo asa… cand isi pierde cerceii sufocata de lacrimi, de mainile lui care nu mai gandesc, de lipsa de speranta si de teama ca, daca nu o omoara nici acum, de data asta o sa se omoare singura.

p.s. e un post cu adresa exacta, scris pentru o prietena careia nu am sa-i dau numele. pentru ca, indiferent cat de destepti si de cititi suntem, unele lucruri nu le intelegem decat daca le traim pe pielea noastra sau daca facem constant un exercitiu poate ca nu simplu, dar util: acela de a nu judeca si de a nu cataloga oamenii in functie de lucrurile pe care noi le credem juste si de a nu trage concluzia ca daca unui om ii moare un copil este pentru ca „a meritat-o”, sau daca mananca bataie de la omul de langa el si totusi nu il paraseste e pentru ca „ii place” sa traiasca asa. iarta-ma, te rog, draga mea, daca doare ce scriu. desi stiu sigur ca zambesti acum, cand citesti:). sunt acolo unde vrei, cand vrei, si mai ales cand ai nevoie – si asta stii deja! nu, evident ca nu sunt de acord cu ce traiesti, dar stiu ca ai sa iesi din asta cu capul sus, exact atunci cand ai sa poti, nu atunci cand cred altii ca trebuie sa poti. cu draaaaaaaaag:)

:)) v-am prins!

nu stiu cum se face, dar am reusit sa deschid in sfarsit o pagina in care vad care sunt cele mai cautate lucruri pe blogul meu.

acuma… ori sunteti pasionati de istorie, ori intrigati la maxim de numele meu, ori va intrebati daca nu cumva sunt sotia lui… de la…., sau cum naiba am facut de m-am „lipit” asa de bine de unul care, dupa ce ca m-a luat de nevasta, m-a si introdus in sferele nobilimii…

hai sa vad daca-mi iese cu lamuririle:

baiatul ala care scrie la…. si la… si a scris la…. este fratele meu mai mare, nu sotul meu. prin urmare nici tatal lui, care lucreaza la…. si face…. nu are cum sa fie sotul meu, pentru ca e tatal meu (desi e cel mai fain baiat din viata mea, ce ironie!). iar tipa de la…, pe care poate o stiti si de la… e mama.

asta e numele meu, stiu ca suna ciudat, dar asta e! multumesc pentru aprecieri celor care au facut unele, dar nu am niciun merit in chestia asta:).

tot despre nume sau „despre nume tot”!?

pentru cei interesati… nu cred ca am sa mi-l schimb vreodata, desi la un moment dat ma cam batea gandul. acum, insa, gata! o perioada (lunga), intrebarea „preferata” care mi se punea era daca sunt fiica, sora… sau mai stiu eu ce. de la un timp (shit happens si timpul trece indiferent ce parere am eu despre asta), totul s-a transformat in „sotul tau scrie la….? sau sotul tau e ala care face….?”. nah, nu ma plang/lamentez sau mai stiu eu ce, dar mi se pare putin aberant ca de la un timp faptul ca sunt in general o persoana politicoasa este gresit interpretat, iar eu ma vad nevoita sa devin nepoliticoasa sau sa raspund la intrebari suplimentare cum ar fi „ah, nu? pai si tu nu esti maritata? dar cati ani ani? si nu te mariti? ai, totusi, pe cineva? si care e problema, ce nu merge?”.

nah, sunt sigura ca daca ma „chema” altfel, nu trezeam atat de multe si felurite tipuri de interes. dar faptul ca esti sau te numesti altfel nu cred ca da dreptul nimanui sa traga concluzia ca pesemne esti cam nebun sau ciudat, sau ca esti nepoliticos atunci cand nu raspunzi calm la 38 de intrebari (din ce in ce mai intime), la o prima intalnire cu un om.

as putea sa va povestesc multe despre cat de „fain” e sa te cheme altfel, despre cum a fost inainte de `89 din punctul asta de vedere, despre unele functionare de la posta sau banci care pana la un moment dat (cand inca mai aratam ca o „domnisoara”) se uitau de 3 ori in buletin si de 6 ori la mine si strambau din nas intrigate si tafnoase ca nu sunt neagra sau galbena (no offense) si ca vorbesc romana binisor. (Stiu, doamnelor, ca aveti o parere proasta despre mama, pentru ca in timpul vostru liber, pe care vi-l ocupati preponderent cu barfe sau „surpize! surprize!”, ati depanat multe povesti cu „curve” care se culcau cu straini pentru o pereche de ciorapi de nylon, dar n-ati avut niciodata onestitatea sa recunoasteti ca ati fi dat orice sa fiti voi alea bagate in seama. Cu riscul de a va dezamagi, nu e cazul mamei mele, desi a fost si este o femeie dupa care intorci capul pe strada pentru ca e mishto).

si as mai putea sa povestesc si despre vreo doi dintre tipii din viata mea care au uzat de tot arsenalul armelor de seductie pana „dupa”, cand au avut „diplomatia” sa se arate satisfacuti si lipsa de tact sa-mi spuna ca nu au „avut” in viata lor o contesa si probabil nu vor mai avea – stiu sa recunosc o gluma, si jur ca astea nu erau! (or mai fi si altii, dar au fost baietzi fini – nu-mi place sa cred ca am intalnit prea multi penibili si nu am o parere proasta despre barbati, la modul general.) si ca sa nu mai nasc alte intrebari, au fost in viata mea si oameni care m-au iubit. si mai sunt.

pe de alta parte, am inteles relativ de curand de la tatal meu ce inseamna numele pe care il port si in ce masura el ma „obliga”, desi ani de zile am refuzat sa-i dau importanta. in egala masura, imi place sa cred ca as fi fost acelasi om oricum m-ar fi chemat si as fi facut aceleasi eforturi zilnice (si de bun simt) sa fiu mai bine pregatita, mai atenta, mai calma, mai vesela, mai generoasa, mai putin paranoica, cat mai putin isterica sau tzatza, mai „devreme acasa”, mai “gospodina in bucatarie, doamna in sufragerie si curva in dormitor”.

m-am gandit mult daca sa postez chestia asta – si vad ca am facut-o. n-am vrut sa jignesc, supar sau ce stiu eu… pe nimeni.

dar am si eu o curiozitate: de ce e atat de interesanta chestia asta? imi raspunde si mie cineva la intrebare, ca am una singura!?:)

promit, la schimb, ca am sa scriu interesanta poveste romantata a familiei mele, dar va avertizez ca e lunga!:), are si feti-frumosi, dar si „oi negre”, ca toate familiile!!!!!